Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ciocanul lui Thor

18 September 2019

Un vânticel cald de vară s-a îmbrăcat în perdeaua albă cu maci cusuți manual de către bunica și dansa lent pe un jazz greieresc acompaniat de broscuțe baritonale în faţa geamului deschis. Un cașcaval de lună portocalie lumina misterios perdeaua în care distingeam umbrele mișcătoare ale unor călăreți în galop, care agitau săbii deasupra capetelor, avioane în picaj, balauri, caracatițe și meduze. Două mâini osoase de vrăjitor voiau să rupă perdeaua, un ochi drăcesc mă fixa și clipea ritmic. Vârcolacii se chemau urlând la luna plină și se pregăteau s-o mănânce.

Așa citeam eu în perdeaua mișcată de vânticelul cald de vară, în camera din față a bunicilor, după ce tata mi-a spus, în stilul caracteristic, povestea de culcare, probabil un film de aventuri văzut recent. Cică trebuia să adorm liniștit. Cu toate ororile proiectate de mințișoara unui băiețel ochelarist de nici șase ani, căruia îi era frică de întuneric. Cearceaful salvator era scutul meu  protector, ținând răul afară. Așa adormeam. Sub cearceaf, înconjurat de cei trei bodyguarzi de încredere, trei perne umplute cu pene de gâscă.

Vedeam imagini mișcate, de obicei terifiante, în orice pată de cacao de pe tricou, umbre proiectate ciudat în caimacul gros din oala cu lapte, în imaginea de ansamblu a lemnelor clădite din șură. Turturica îmi vorbea ritmic, iar de cucuveaua din turla bisericii vecine nu mai vorbesc. Aveam o problemă gravă din cauza imaginației.

Bogdan

Tata, apăsat de unele amintiri dureroase din copilărie în care s-a dovedit a fi un fricos, depunea eforturi considerabile ca să facă din băiatul lui un erou curajos, sportiv, luptător, harnic, cineva care să știe lucruri bărbătești și să se poată descurca în orice situație. Doar că eu eram un căcăcios cu strabism și hipermetropie, care se temea îngrozitor de întuneric.

Frica asta de întuneric trebuia învinsă pentru totdeauna.

Era seară, după ce îmi mâncasem laptele cu cacao și cozonac înmuiat. Mă jucam cu un ciocan pneumatic, care se chema padibuz. Am paralizat când tata mi-a spus să aduc din pivniță o sticlă de vin, din ăla bun, de după damigeană. Asta însemnă că trebuia să cobor cele douăsprezece trepte spre infern, să deschid ușa grea și scârțâitoare, să intru, să mă las înghițit de întunericul de smoală din care mirosuri umede de vin, oțet, mucegai, pământ, lemn putrezit, tencuială și cărămizi mă mușcau din toate părțile, să fac patru pași până la zidul umed și rece al criptei, să pipai cu mâna tremurândă până descopăr întrerupătorul mai bătrân decât tata, iar cu speranța amestecată cu angoasa că nu voi fi sfârtecat de răul care pândește în întuneric, în jurul meu, mă rugam ca după prima încercare să funcționeze. Iar becul chior și plin de pânze de păianjen să-mi  lumineze frica, astfel încât eu, cel lăsat afară la ușă, să se contopească cuantic cu mine, cel cu mâna pe întrerupător. A, și mai era partea a doua în care trebuia să sting întrerupătorul și să fug spre ușă afară, spre lumină, având grijă să nu sparg sticla cu licoarea prețioasă.

Tata m-a văzut și, brusc, m-a înșfăcat în spate și a pornit-o spre șură. Țineam padibuzul strâns în mânuțele mele vinete. Eram mielul înainte să-și behăie destinul tragic. Intrăm în șură, dar nu se oprește. Deschide ușa grădinii și mă lasă jos. Aprinde o lanternă de ceferist, cu bateria descărcată.

“Întoarce-te spre grădină și aruncă padibuzu’ cât poți de tare, drept înainte.”

Mecanic, spălat pe creier de frică, execut comanda aruncând cât am putut de departe padibuzul. Așteptarea tensionată îmi smulgea inima din piept  într-o buclă, până la Cugir și înapoi, în pieptul care se mișca spasmodic.

“Du-te după padibuz, găsește-l și adu-l înapoi. Eu te aștept aici.”

“Da’ e întuneric și nu văd pe unde să merg, cum să-l găsesc?!”

Tata s-a aplecat până în dreptul meu. Și-a pus lanterna sub bărbie. Umbre demonice îi schimbau fața. M-a privit în ochi hipnotic.

“Tu ești Thor. Ăla nu e padibuz. E ciocanul lui Thor, ciocanul tău. L-ai aruncat cu putere de tunet ca să lovești în cap un monstru din grădină. E grădina ta din Asgard. E ciocanul tău magic. Tu ești Thor. Du-te!”

Mitologiile nordice, grecești și orientale erau preferatele mele. Îmi puneam părinții sau bunicii să mi le citească iar și iar. Acum, le uram.

Nu vă imaginați că-mi spuneam tâmpește, încercând să mă conving: “Sunt Thor, sunt Thor, iar ăla e ciocanul meu…”. Nici vorbă. Am pornit șovăitor, înghițindu-mi lacrimile cu gust metalic. O să mor. Acum. Fiecare pas era călcat nu pe pământ, ci pe fistule cu puroi care se spărgeau pe corpul meu. Mă călcam pe mine în mers. Creaturile nopții mă urmăreau și salivau. Ce sunete stranii, ce foșnete rău prevestitoare, ce umbre bestiale! Atunci, am simțit ce înseamnă într-adevăr să-ți fie frică. Percepeam visceral întunericul. Îl simțeam cu degetele. Îl gustam și-l miroseam. Intra în mine prin urechi și mă consuma pe dinăuntru. Mă dezumflam ca un balon, întorcându-mă spre sine cu o implozie mută, ca o gaură neagră, lăsând în locul meu doar o ghicitură, o umbră, un spațiu mort.

Citiţi şi Fotografia şi citatul zilei – “Trăieşte intens, trăieşte fără teamă”

Abia făcusem vreo trei pași. Am hotărât să mă opresc. Am hotărât că nu mai pot. Am hotărât să mă predau demonilor. Am hotărât să renunț. Am hotărât să pierd. O pace stranie m-a cuprins. Era o pace parcă din alte lumi, din afara mea, ca un majordom englez care anunță implacabil inevitabilul, sfârșitul.

“Foarte bine, mai ai puțin! Închide ochii!”

“Da’ e oricum întuneric, nu văd nimic!”

“Închide ochii! Uneori, trebuie să închizi ochii pentru a vedea. Închide ochii, tată. Imaginează-ți că e o zi cu soare. Tot ce auzi și vezi se întâmplă într-o zi cu soare. Sunt aceleași zgomote, sunete și lucruri ca și acum. Grădina nu pleacă nicăieri. Toate sunt la locul lor, doar că arată altfel din cauza nopții. E soare. Adu-ți aminte direcția în care ai aruncat ciocanul. Vezi cu ochii minții. Dă imaginea cu încetinitorul. Sunetele pe care le-ai auzit când a căzut ciocanul. Ca un sonar de submarin. Așa. Ține ochii închiși. Știi grădina. Imaginează-ți că te vezi de sus și știi exact unde te afli. Miroase. Ascultă. Respiră încet ca să te liniștești. Eu sunt aici, te aștept. Respiră. Simte. Dacă e întuneric, devino întuneric! Dacă ți-e frică, devino frică! Ești Thor care se duce după ciocanul magic. Tu ești magic! Totul e magic!”

Am respirat profund. Era zi. Știam exact unde mă aflam. Padibuzul mă aștepta lângă primul nuc. Am deschis ochii. Simțeam noaptea. Stelele de august luminau ca un oraș văzut de sus. Luna lumina. Vedeam umbrele plantelor. Încă un pas. Mirosea a pătrunjel și ceapă din stânga. A măr în față. A varză din dreapta. Simțeam cărarea acoperită de iarbă. Cărarea care avea să mă ducă în cele din urmă spre mine sau dincolo de mine. Auzeam fluturii zburând. Gâze minuscule mă loveau peste față. Erau doar gâze. Broscuțe sau gușteri se ascundeau de mine prin iarbă. Eu luminam. Am lăsat întunericul să intre în mine. Îl țineam captiv. Eu eram lumină. Ramele din pământ îmi călăuzeau pașii. Pășeam cu noaptea, pe noapte călcând.

Știam că nu sunt Thor. Știam că nu merg după Mjollnir, ci după padibuzul meu. Știam cine sunt. Știam ce sunt. Dumirirea aia de la nici șase ani, când am dilatat timpul și am simțit clipa altfel, o port și acum cu mine, închisă într-un sertar dintr-un sertar, dintr-un sertar, undeva, în conștiința mea subterană. Nu mi-o poate lua nimeni.

Am călcat pe coada padibuzului. Mirosul scoarței de nuc m-a făcut să zâmbesc. Nucul meu drag, în care stăteam cocoțat sus pe craca mea dragă, cu orele, vorbindu-mi despre viitor, fapte mărețe care m-așteaptă să le-mplinesc sau înghițindu-mi lacrimi cu miez de nucă verde, scos cu briceagul în formă de pește luat de tata din piața de la Cugir, după ce eram certat în urma unei boroboațe. Da, la vârsta aia, mă urcam în vârful nucului și manevram un briceag. Știam să aprind aragazul și să fac omletă. Am ridicat padibuzul și l-am îndreptat spre stele, din miezul cărora era zămislit. Doar era Mjollnir! Am strigat din toți rărurchii: “L-am găsiiiiit!!!”

“Bravooo! Bravo, tată! Sunt mândru de tine! Hai înapoi!”

Pe drumul de întoarcere, m-a însoțit un soi ciudat de regret. Parcă lăsam ceva de neînțeles în urmă. Ceva nedeslușit, ca o părere de rău sau o renunțare. Putea fi întunericul, aventura, reușita? Sau poate frica? Frica mea de întuneric? Simțeam că mă las în urmă, în grădină, în nucul meu drag, deși eu mergeam înainte sau înapoi, eram prezent înapoi sau înainte? Dacă mă întrebați, nu știu.

Dacă nu mă întrebați, știu.

Guest post by Bogdan Uritescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro

1 Views


Citiţi şi

Cum s-o face un cont de Insta?

Știi, timpul nu are opțiunea „înapoi”…

Pentru el doream să fiu mai slabă, mai frumoasă, mai altfel

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro