Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sperietoarea

19 February 2020

O lama boantă și ruginită băgată cu ură-n stomac, răsucită-n mațe și lăsată acolo să-și împrăștie infinit durerea și să-și scurgă otrava în sufletul tău nedumerit, atunci când înțelegi scrisul gotic de pe lamă: “Va trebui să…” Asta simțeam eu atunci.

“Te vor compara cu mine, așa că va trebui să demonstrezi că poți face față!”

“Va trebui să dai dovadă de curaj!”

“Va trebui să te impui!”

“Va trebui să-ți meriți numele ăsta și să nu mă faci de rușine!”

Și multe alte fraze înălțătoare, stimulative, imperative, sculptate de vocea părintelui meu în granitul cenușiu al convingerilor lui referitoare la botezul meu în lumea filmului românesc, după mai multe probe date la Buftea. Aveam 17 ani, eram în  clasa a XI-a, anul de grație 1985.

Toate frazele astea aveau menirea să mă responsabilizeze, să mă încurajeze și să-mi dea puterea de care aveam nevoie pentru “a demonstra”! Chestia asta cu demonstratul m-a condus toată viața, până în zorii celor 50 de ani sărbătoriți fabulos la o cabană în pădure, înconjurat de prieteni dragi, miros de brad, muzică adevărata, toate astea, amestecate cu vin bun, de poveste.

În seara aia superbă de octombrie ciuruită de stele, stăteam în fața focului imens și gustam clipa. Clipa mea. Grătarul sfârâia, doi bizoni năpârliți erau tolăniți pe picioarele mele, ca niște covoare grele care mai oftau din când în când câinește, visând poate oi, urși sau chemarea străbunilor. Vântul rece sufla o șoaptă din lumi uitate printre brazii uriași, care se mișcau lent ca un Ray Charles multiplicat cufundat în “If you go away-ul” său genial. Jeturi de scântei care voiau să fie stele îmi împleteau gândurile și se înălțau rapid. Eu rămâneam jos pe butucul meu de lemn, negândindu-mă la nimic. Doar simțind clipa. Prezentul fără de sfârșit.

Cu un zgomot surd s-a înfăptuit “singularitatea” dincolo de “event horizon”-ul meu. Era în fața mea, fantomatic, dureros, calm și implacabil. Nu era un răspuns sau o soluție luminată, nu. Era acolo, în fața mea, lângă mine, în mine dintotdeauna. Era ceva ce se poate percepe cu sufletul, nu cu mintea, o vibrație, o rezonanță, o împăcare bruscă, o dumirire absolută vizavi de tot. Rezumatul ar fi:

“Nu TREBUIE” să demonstrez, să dovedesc NIMĂNUI NIMIC!

Voi începe  SĂ FIU! Voi începe SĂ DEVIN !

Revelația asta ciudată m-a trimis înapoi în timp în pielea băiatului cu ochelari, timid și sensibil care trebuia să împartă replici cu fata iubită în fața camerei de filmat, a echipei de filmare, figuranți, mașiniști, tot soiul de oameni implicați, dar mai ales în fața curioșilor din afara cadrului – tinerii de pe Ștrandul Studențesc.

În fața tuturor trebuia să fiu credibil și să-mi duc personajul către direcția bună. Se pregătea cadrul. Aveam o pauză de 15 minute. Știam textul, dar simțeam că mă sufoc de emoții. Am zbughit-o într-o pădurice aflată în apropiere.

Acolo mai exersam lovituri de picioare, tehnici de intercepție pe brațe folosind crăcile copacilor. Acolo eram eu cu mine, puternic, indestructibil.

Încercam să mă mentalizez pentru filmare. Frazele tatălui meu îmi loveau ca niște talazuri imense ființa-mi chinuită. Cuvinte de foc apăreau și dispăreau-filmic: EȘEC. DEZAMĂGIRE. GREȘEALĂ. NU POȚI. NU EȘTI ÎN STARE. RATARE. PENIBIL. DE TOT RÂSUL. Abia îmi stăpâneam plânsul. Loveam crengile copacilor din ce în ce mai tare sperând ca durerea crescândă să-mi deturneze atenția. M-am oprit pentru ca să nu-mi fac semne – pierdeam racordul.

Mă simt apucat de umăr și întors 180 grade. O palmă de catifea mi-a atins obrazul cu putere. Am rămas perplex. Ochii imenși de un albastru siderurgic mă țintuiau locului. Părul bălai flutura în vânt. Fața ovală se închidea cu o bărbie fermă sub arcada gaudiană a unor buze perfecte, senzuale.

“Ești prost? Te-am urmărit de câteva zile. Ți-e frica rău. Îți simt frica. Ai emoții mari. Tocmai tu care faci flotări într-un deget pe beton? Cum poți face flotările astea  pe beton?”

După o clipă de zăpăceala cât un ev am bânguit ceva care aducea cu mobilizare, concentrare, voință…

“Aha! Și de ce nu poți face asta și la filmare ca să n-ai emoții?”

“E altceva, se uită toți, trebuie să-mi iasă bine și să nu dezamăgesc, trebuie să demonstrez că…”

Jap, încă o palmă catifelată mi-a ștampilat zăpăceala pe față. O priveam tâmp. Începe să-și desfacă nasturii de la cămașa kaki. Nu încet, nu provocator, ci cu o viteză normală, universal acceptată de convenția fetelor cu cămăși kaki care dau palme catifelate idioților. Își trage apoi cămașa în lături cu ambele mâini. Doi sâni geniali mi s-au revelat cuprinși de o aura mistică. Doi sâni metafizici mi-au absorbit ființa goală. Femeia, căci era o femeie în jur de 30 de ani, mi-a apucat mâna stângă și încet, îngrozitor de încet mi-a dus-o la sânii ei.

“Atinge-i, simte-i!”

Cu o stângăcie automată la scara “-10” am început să simt forma, pielea fină consistentă de sân de femeie.

“Vorbește-mi acum – nu te opri, despre fricile tale. Concentrează-te pe frică! Nu poți? De ce? Îți place prea mult ce vezi, ce faci, ce simți? Mai mult decât să te concentrezi pe frică?”

Am simulat un “da” din fundul gâtului. Îmi simțeam palmele de foc, eu luasem foc, lumea ardea toată, iar mie nu-mi păsa decât de cei doi sâni extratereștri care-mi vorbeau sincron în limba izvoarelor de munte, ca de fiecare dată când îmi va fi frică sau voi avea emoții să-mi imaginez momentul ăsta și să-l retrăiesc intens ca și cum s-ar întâmpla atunci!

“Imaginează-ți o sperietoare de ciori. Din paie, cu o cămașă zdrențuită și cu pălăria așezată pe umflătura ce ține loc de cap și o față schițată cu vopsea. E sperietoarea ta. E o parte din tine pe care tu ai ales s-o ții înafara ta. Transferă-i sperietorii toată frica ta, ezitarea, îndoiala și neîncrederea ta în tine. Sperietoarea le va primi și le va purta bucuroasă, doar e sperietoarea ta.

Întreab-o: Tu dacă ești frica mea, eu cine mai sunt fără tine?

Vei afla că ai nevoie de frică, îndoiala, ezitare, neîncredere etc. Ești om și toate astea îți transmit ceva valoros. Tu trebuie să descoperi ce anume. Pentru fiecare e diferit, nu există răspunsuri bune sau rele. Poți învăța de la ele, doar dacă le asculți. Ele îți pot oferi daruri, dacă le înțelegi. Nu te vor mai împovăra, dacă le integrezi!”

Brusc, cu două mâini și-a închis cămașa și a început să se închidă la nasturi cu aceeași viteză cu care i-a deschis.

“Ești tânăr. Ești puternic. Poți face față oricăror provocări. Dacă ți-e frică, devino frică! Comprim-o în tine și fă-o un glob mic. Învăluie-o și apas-o cu momente plăcute în care ai experimentat trăiri, emoții și senzații intense. Ca ăsta. Fă-o din ce în ce mai mică. Absoarbe-o! Integreaz-o! Poți!

Cu mâna ei catifelată mi-a mângâiat obrazul, apoi neașteptat m-a apucat ferm de ceea ce cu tărie convingătoare amenința să-mi spargă pantalonii de la filmare și să iasă afară ca un “alien” sau ca cea mai oțelită piesă din costumul “Omului de Fier” prins în “Războiul Infinitului”

“Mmm, văd că ești foarte hotărât!”

Și-a topit un zâmbet renascentist în ființa-mi agățată pe un colț de timp și m-a sărutat încet, cu buze de ciocolată topită. S-a întors, tot 180 de grade, și a plecat. Simplu ca un curent între două uși, ca viața.

Aveam să aplic în felul meu exercițiul cu Sperietoarea, el devenind o metodă originală cu care lucrez în workshop-urile mele de “Speabliking”(public speaking), relații de muncă, provocări etc.

Am învățat să-mi controlez frica, s-o redirijez, s-o transfer Sperietorii mele. Sperietoarea ne va însoți mereu, dar important e s-o ținem înafara noastră. Putem face asta. Dacă nu, atunci ne vom hrăni fricile care vor deveni mai puternice, vor căpăta conștiință de sine și vor dori să se manifeste, să iasă afară, să se strige. Astfel ele ne vor controla pe noi. Noi vom fi devenit atunci propria noastra Sperietoare.

Am aruncat un buștean în jarul roșiatic. Mi-am privit palma și m-am întrebat oare câtă vreme am simțit sânii aia metafizici în palme. Mi-am aruncat surâsul în paharul cu vin roșu și l-am înghițit.

Aveam 50 de ani și chiar nu mai trebuia să demonstrez nimănui nimic, nici măcar mie însumi!

O lovitură prietenească pe spate m-a făcut să tresar vărsând puțin vin pe blana mioritică și discret puturoasă.

“Ce, bă, te-ai speriat? Hai la masă!”

Pe Bogdan îl găsiți și aici. Alte articole, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubesc viaţa. Acum însă trebuie să mă mulţumesc doar cu o frântură din ea

Știți cât de urât se vede dinafară răutatea și lașitatea asta?

Mă gândesc la ce pot face în toată această perioadă cu mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro