Confesiunea mincinoasă

Doina Ruşti

1 July 2013

Un roman este o operă de ficţiune, iar orice plăsmuire presupune un act de evadare. Chiar faptul de a crea o poveste include inevitabil dorinţa de a ieşi dintre limitele realităţii curente. Iar evaziunea în sine are numerose motive, de la megalomania de a te şti scăpat din realitatea care nu şi-a dat ceea ce crezi că şi se cuvine, până la aroganţa de a te considera singurul ales să treacă dincolo de perdeaua magică a unei alte lumi. Dintre numeroasele motivaţii ale evadării în şi prin scris, una singură mă interesează azi, si anume cea terapeutică.

Multă scriitorime spune că scrie ca să se defuleze, dorindu-şi să scape de demoni şi de nefericirile lumeşti. Realitatea este că scrisul nu are niciodată acest rol, din simplul motiv că literatura nu înseamnă sinceritate. Cu mulţi ani în urmă am participat la un concurs, unul din acela cu multe comisii care evaluează proiecte şi dosarele lor. Şi-am pierdut. Supărată de această întâmplare, care lasă răni mai ales la vârsta tânără, m-am plâns unui amic. Mai precis, i-am scris un e-mail, în care mi-am vărsat toate nemulţumirile, nu numai în legătură cu acel concurs, ci şi cu persoanele care câştigaseră, făcându- le cu ou şi cu oţet. Evident, amicul meu m-a compătimit imediat şi mi-a mai cerut câteva amănunte, pe care le-am dat cu tot năduful de la acel moment. Apoi, l-am rugat să-mi publice un articol, pe o temă insipidă, căci amicul meu lucra la un ziar, un cotidian important. Şi ca să uit de supărare, am plecat în vacanţă. Era vară frumoasă, iar eu stăteam pe plajă, aşteptând să-mi văd numele în ziarul, care pe vreme aia era aşa de popular încât se vindea peste tot, chiar şi pe ţărmurile mării. Cum am văzut un vânzător ambulant mi-am şi cumpărat gazeta şi am deschis-o cu emoţie. Dar la pagina respectivă nu era articolul meu, ci un interviu: un interviu cu mine. Acel amic, devenit pe loc ex-amic, transformase în interviu cele două e-mailuri primite de la mine, în care spuneam toate porcăriile unui om supărat. De fapt nu era doar atât: interviul intercala fragmente din articolul meu sobru cu secvenţe din mesajele cu porcării. Vacanţa mi s-a întrerupt brusc. M-am întors la Bucureşti şi mi-am angajat un avocat. Am sigilat e-mailurile, pregătită să suport consecinţele, care de altfel au întârziat să vină: persoanele pe care le bălăcărisem erau de calitate, nu şi-au pus mintea cu mine. Apoi mi-am dat seama că nici nu mai conta finalul poveştii. În spatele ei, începuse deja o dramă, drama confesiunii. Multe nopţi n-am putut să dorm, iar peste zilele de-atunci a-nceput să plutească lin umbra unei mâhniri atât de otrăvite, încât o lungă bucată de timp n-am mai simţit pulsul vieţii. N-am mai scris, n-am mai crezut, n-am mai iubit. Mărturisirea sinceră nu este eliberatoare decât la preot sau la psiholog. În literatură lucrurile stau cam ca în povestea e-mailurilor mele publicate. Odată scrisă, povestea evoluează. În primul rând, în raport cu scriitorul şi, apoi, în funcţie de receptare. Să scrii ca să te eliberezi e un caz clinic, nu unul literar. Sub impresia fragilă a unei resetări se află de fapt viciile oricărei sincerităţi nude, nu doar nocive pentru actul ficţiunii, ci de-a dreptul în opoziţie cu ea. Aceasta a fost lecţia pe care am învăţat-o atunci şi care mi-a folosit în Omuleţul roşu, primul meu roman. În jurul lui s-a creat o adevărată mitologie, întemeiată exclusiv pe artificiile mele scriitoriceşti. Câteva nume reale nu garantează sinceritatea confesiunii. Dar o fac veridică. Tot aşa, inserarea unor istorii comune poate să capete la un moment dat funcţia unei chei care deschide toate uşile. Numeroşi oameni s-au recunoscut în acel roman, cu toate că pe cei mai mulţi nici nu-i cunoşteam. Nici măcar moartea tatălui meu n-am povestit-o în ordinea realităţii trăite de mine. Iar cronicile apărute în Italia mi-au dovedit că nu am ratat experimentul. La Stampa a descris romanul ca pe o poveste tonică, de dragoste, plasată într-un oraş miraculos – Bucureştiul. N-a interesat pe nimeni care sunt reperele unei geografii depistabile, ci a contat doar calitatea poveştii.

În ceea ce mă priveşte, arta rămâne la stadiul de mimesis, iar cea mai credibilă confesiune este cea construită migălos. Pe scenă nu trebuie să plângi, ci doar să interpretezi plânsul în cel mai convingător mod cu putinţă.

Articol preluat cu acordul autoarei de aici



Citiţi şi

Clandestin

De azi, să nu te mai văd!

Nervi de weekend

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
712 views

Your tuppence

  1. Dragostea la bărbat | Catchy / 29 October 2013 13:11

    […] e curiozitate. Sinceră. Apoi curiozitatea ta de motan cuminte se amplifică vizavi de Musette. Și brusc începi să […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Doar o vorbă să-ți mai spun… | Catchy / 20 October 2013 14:09

    […] vouă. Sunt eu în fiecare cuvânt, în fiecare propoziție și fiecare frază. Sunt sinceră, deschisă, entuziastă ca un copil. Trăiesc fiecare text cu intensitate, ca și cum ar fi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro