Cum e să te naşti prost şi să rămâi tot aşa

Darie Lăzărescu

14 February 2014

Ce mai faci, doamnă? Revista asta a voastră, despre femei care păşesc altfel, mă face să întineresc… Mă simt deja adolescent, Doamne fereşte, mâine-poimâine o să-mi apară pe faţă vreo acnee juvenilă. Atunci să te ţii! Am să scriu articole suprarealiste despre amorurile de ultima oră, precum mulţi dintre onorabilii voştri colaboratori…

„Dacă din cauza copacilor nu putem vedea pădurea, dragostea nu o mai putem vedea din cauza senectuţii şi a lu’ Tante Roza cu scleroza! Aşa gândeşte un om căruia medicul i-a prescris numai legume? Vorbă să fie – noi ne ducem (unde?), dragostea rămâne de-a pururi…” Aurel Sibiceanu

Am început cu citatul ăsta al unui prieten, postat azi dimineaţă, ca şi cum amicul mi-ar fi citit gândurile, mi-ar fi ghicit dorurile şi neputinţele…

Cum e, doamnă, să păstrezi în amintire glasul unei singure fete din viaţa ta? Mersul ei, parfumul ei, fluturii genelor ei? Au trecut anii şi nu-i pot uita nici azi paşii pe lângă nemernicul de mine, în plimbarea prin parcul târgului de provincie – o plimbare în aparenţă banală, cum atâtea şi-atâtea, prin grădinile publice ale frumoasei noastre patrii.

Ah, mi-aduc aminte, o chema Dorina, eram colegi, ea provenea de la o casă de copii – copii frumoşi nu ştiu prin ce minune, nu cioropine ca ăştia de azi. Uite cum cad eu în desuetudine şi în neagra intristare, iar tu, doamnă, nu poţi să-mi oferi nicio soluţie.

A fost, cum să zic, ca o suflare de vânt. Plimbarea noastră de mână a durat cel mult câteva luni. Eram priviţi compătimitor, cercetaţi ca nişte bolnavi ori scăpaţi cu viaţă dintr-un accident de cale ferată. Chiuleam de la ultima oră de curs – oribila oră de mate sau, mai rău, de chimie, pentru a o aştepta în faţa liceului, numai s-o privesc cu saltă, ca o mică licornă abia ieşită din copilărie. Întâlnirea noastră nu ţinea mult. Câteva vorbe, cumplit de banale, de genul „ce-ai mai făcut, ai luat vreo notă, te duc până la cămin” şi alte alea…

plimbare

Habar n-am cum ne-am despărţit. Probabil după bătaia încasată de la proful de sport pe care l-am contrat când, mai mult decât dubios, m-a întrebat că „ce mai face târfa aia a mea”. Poate atunci. Poate altă dată. Nu mai ştiu…

În acest timp – timpul adolescenţei noastre nebune – mulţi dintre colegii mei călăreau mai ceva decât haiducii lui şapte cai… Dar erau puţini, aventurile lor sexuale erau cunoscute, descoperite şi sancţionate în consiliul liceului. Precoci şi nebuni de legat, ăştia îşi vedeau de treabă înainte – ce-i mâna pe ei în luptă? – admiraţi în secret de proştii din categoria mea. Căci mă născusem prost şi de prostia de a crede că amorul e o plimbare prin parcul municipal şi singura care ne poate asigura nemurirea… nu m-am vindecat niciodată.

De-atunci m-am culcat cu zeci de femei, încercând să descopăr în fiecare mersul, mireasma, glasul celei de care nu m-am apropiat atunci mai departe de o strângere de mână. Nu sunt sigur că am simţit măcar o mică suflare de vânt.

Doamnă, e o adevărată nebunie, nu-i aşa?

A trecut vremea şi m-am învechit puţin. Acum sunt ca o haină purtată până la destrămarea în coate.

Ei, spui tu, nici chiar aşa…

…Cu câţiva ani în urmă, călătoream spre Grecia, într-un autocar… Ştii cum e: lume de toate categoriile, unii mai spălaţi, alţii gherţoi siniştri.

Mi-a rămas în minte un cuplu septuagenar, remarcabil prin acreală, otravă şi vulgaritate – toate astea adunate probabil într-o căsnicie prelungită peste limita decenţei. El, un bătrânel astmatic, cu mâinile pătate de însemnele senectuţii. Ea – o hoaşcă având în loc de gură o fantă, atât! Dar purtând la gleznă un lănţişor de aur, cochetărie târzie. După ce l-a alungat pe soţ în spatele autocarului unde mai erau locuri libere, ea s-a tolănit, plonjând într-un somn agitat.

Drept pentru care perniţa de pluş roşu de sub capul ei, o pernă în formă de inimioară fireşte, a început să scoată, la fiecare mişcare, acel sunet I love you/I love you…Dumnezeule! Am privit pe fereastră, apăruseră chiparoşii Eladei, o nebunie!… şi cerul acela fără seamăn care cândva îi acoperise blând pe Paris şi Elena, pe Clitemnestra şi pe Alexandros Philippou Makedonon…

Doamnă scumpă, iartă-mă că-ţi pun întrebarea asta stupidă: iubita mea de altădată a ajuns şi ea ca hârca de care vorbeam adineauri? Peste putinţă, cred.

Mulţumesc pentru tăcere. Şi te rog eu pune o poză cu mine de când eram mai tânăr. Nu ai? Îmi pare rău, nici eu. Totul s-a pierdut în timpul ultimei traversări…

Citiţi şi

Omagiu adulterului

Luz de luna



Citiţi şi

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte!

Nu înțeleg de ce unora le place „aglomerația”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,960 views

Your tuppence

  1. Me / 4 August 2015 16:21

    E bine, credeti-ma!:))

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro