În fiecare zi, cîteva miliarde de celule din corpul nostru mor și sînt înlocuite de altele. Numărul exact este deocamdată imposibil de calculat. Estimările cele mai plauzibile indică în jur de 70.000 de miliarde de celule, din care cam 200 miliarde sînt înlocuite zilnic… Și totuși, structura rămîne constantă. Reînnoirea este necesară, durata de viață a celulelor este limitată; la fel, și capacitatea lor de a asigura funcția atribuită și menținerea structurii materiale căreia îi aparțin. Vorbim despre celule îmbătrînite, nefuncționale ori distruse accidental. Înlocuirea se face prin cicatrizare. Procesul este complex și delicat, necesită condiții locale favorabile și un bun echilibru al ansamblului.
În condiții optime, cicatrizarea se face prin „restitutio ad integrum”, refacere unei structuri identice, cu menținerea integrală a funcțiilor. Se poate însă ca aceasta să nu fie posibil. Motivele sînt diverse: lipsa de materie primă – derivată dintr-o stare nutrițională precară, alterarea informației genetice cauzată de agenți agresori, alterarea căilor de transport – în principal vasele de sînge, comanda nervoasă inadecvată (care nu permite coordonarea „lucrărilor”) ș.a. Astfel, apar cicatricile vizibile care înlocuiesc țesutul de origine cu țesut fibros, rezistent, puțin pretențios în termeni de hrană, dar care nu asigură funcțiile țesutului degradat.
Dacă înlocuirea celulelor distruse devine imposibilă, atît structura cît și funcția rămîn definitiv alterate. Nu în ultimul rînd, înlocuirea presupune multiplicarea altor celule, cu riscul unor erori, iar unele dintre acestea pot duce la aberații canceroase. Putem observa acest proces cu ochiul liber: înlocuirea pielii după expunerea la soare, vindecarea unei răni. Uneori, „nici nu se mai vede”; alteori, rămîne un semn / o ciactrice, nu mai crește părul pe zona respectivă, doare, cicatricea nu e suficient de elastică și limitează mișcarea. La fel, se întîmplă și în organele interne. În ficat, de exemplu, unde înlocuirea celulelor distruse de alcool poate duce la ciroză, sau în mușchiul inimii, unde cicatrizarea după un infarct poate duce la insuficiență cardiacă. Odată cu înaintarea în vîrstă, celulele sînt din ce în ce mai puțin capabile să se reproducă și apariția țesutului fibros devine tot mai probabilă. Putem frîna oarecum acest parcurs, cu un aport adecvat de nutrienți și cu menținerea circulației sanguine și a sistemului nervos în bună stare. Deși îmbătrînirea este un proces programat genetic, inexorabil, calitatea și durata ei pot fi ameliorate.
Nu întîmplător se vorbește despre „arhitectura” organismului, a țesuturilor, a celulelor. Ne referim la arta și măiestria menținerii formelor, a organizării lor în spațiu, în concordanță cu funcțiile respective și cu cerințele de integrare în mediul înconjurător.
Mă gîndesc la asta, trecînd pe străzile Bucureștilor. Spațiul urban este supus, și el, morții elementelor consituente – o moarte firească, „de bătrînețe” sau accidentală, iar, uneori, provocată în mod deliberat. Ciactrizarea respectă regulile organismului și rezultatul este pe măsură. Cîteodată, înlocuirea structurii dispărute se face printr-o construcție similară, perfect adaptată mediului și funcției.
Un exemplu local concludent ar fi intrarea fostului Teatru Național de pe Calea Victoriei, reconstituită și integrată hotelului Novotel.
Dacă extindem aria geografică, o referință expresivă rămîne centrul orașului Dresda, refăcut după război (și după căderea cortinei de fier), așa încît, acum, pentru a deosebi clădirile originale rămase în picioare de cele restaurate din temelii, ai nevoie de un ghid. Însă, revenind la spațiul urban al Bucureștilor, aici prevalează numeric exemplele de tipul cicatricilor fibroase – cele care alterează atît structura, cît și funcționalitatea unor întregi zone urbane.
Lipsa de mijloace, lipsa de proiect, de materii prime, de căi de acces – toate acestea pot fi văzute ca echivalentul denutriției, anomaliilor genetice, alterării vaselor de sînge într-un organism. Rezultatul este un cartier francez haotic, nefuncțional, amintind de un nodul de ciroză. Un zgîrie-nori așezat, fără noimă, în mijlocul unor clădiri istorice, ca o tumoră. Termopane, aparate de aer condiționat, balcoane închise peste muluri artistice, ruine, guri de canal fără număr, dar incapabile să preia apa de ploaie. Nici chiar Casa Auschnitt (fosta reședință a lui Petru Groza, azi, “palatul” lui Becali) nu reprezintă o „restitutio ad integrum”; mărturie stau cei doi Sfinți Gheorghe de pe grilajul porții…
Moartea este inevitabilă, dar durata și calitatea drumului parcurs pînă acolo pot fi foarte diferite. Probabil, este partea acoperită de noțiunea de destin.
Citiţi şi
Dave Asprey, „părintele biohackingului”: o viață trăită ca un experiment
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
