Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

“Cum îi lași, domnule, pe acești oameni neidentificați și nepedepsiți!?”

20 December 2019

În decembrie 1989, la București a fost un circ cu morți! Se trimiteau unii pe alții în diferite locuri ca să fie împușcați. Plus simulatoarele. Din păcate, s-a și murit. A fost o uriașă desconsiderare, strivire și tragere pe sfoară a poporului român” spune profesorul Nicolae Constantinescu într-un teribil interviu luat de Tudor Călin Zarojanu pentru ziarul Lumina.

Interviu care începe cu acest șapou: “În decembrie 1989, profesorul Nicolae Constantinescu a operat 22 de răniți de la Universitate. Trei zile la rând, plus alte patru în care a rămas să vadă cum le merge. Le știe tuturor numele și soarta ulterioară! A trăit, a văzut și povestește lucruri tulburătoare, unele greu de ascultat. Este un martor extrem de prețios al Revoluției de la București. De altfel, are o geantă de documente, pe care le-a prezentat demult procurorilor, dimpreună cu mărturiile sale, deocamdată fără rezultat. Dar, lucru minunat, refuză să-și piardă speranța.” Mai jos, doar trei întrebări și răspunsuri, dar vă invit să citiți tot interviul, merită fiecare minut!

Foto: Luigi Ivanciu

(…)

Au fost răniți care n-au putut fi salvați?

Doar 2 din 92, câți au fost  în tot spi­talul. Mie mi-a murit un pacient, Mândru Dumitrică, tată de trei copii, dintr-o pricină stupidă. Când l-a lovit glonțul, atât vezica urinară, cât și intestinul îi erau pline; când l-am deschis, era acolo o mizerie îngrozitoare. L-am spălat cât am putut, i-am făcut anus contra naturii, dar tot n-am putut evita infecția care a dus la cangrenă gazoasă. L-am întrebat: „Ce-ai căutat, măi băiatule, acolo?” și mi-a răspuns: „Dom’ doctor, cine putea crede că o să tragă-n noi ca-n animale!?” E îngropat în Cimitirul Eroilor, plâng și acum după el. Și a mai murit fratele Alinei Astafei, atleta. El era rugbist la Steaua.

Ați avut doar pacienți răniți de glonț?

Nu, au fost și bătuți, și înjun­ghiați. Pe 22 seara, de pildă, am ieșit dintr-o operație și m-a chemat un student într-un salon unde erau două fete ale căror fețe nu se distingeau, erau o masă de carne. Fuseseră duse de militari pe Strada 13 Decembrie, puse în genunchi pe carosabil, cu fața pe bordură, și călcate cu cizmele pe ceafă. Așa că eu pun în continuare întrebarea: Cum îi lași, domnule, pe acești oameni neidentificați și nepedepsiți!? Am plâns, după decenii de chirurgie, când am văzut un copil de 15 ani împușcat pentru că strigase „Jos Ceaușescu!” Cum să împuști un copil!? Suntem noi, românii, un asemenea popor?

Aveți vreo speranță că oamenii aceștia vor fi pedepsiți?

(nici nu mă lasă să termin întrebarea) Sută la sută! Sută la sută am această speranță, pentru că eu am apucat și România normală! E o boală gravă, dar tot boală e, și se tratează. George Emil Pallade mi-a zis, la San Diego, când eu mă plângeam de toate porcăriile, „Fii pe pace!”, că el a studiat genomul românilor și poporul român renaște din propria cenușă. Am insistat și mi-a repetat: „Fii pe pace!”

Cum au trecut acești 30 de ani?

Cu speranță. Eu nu mi-am pierdut speranța că lucrurile vor merge spre bine! Îmi spune lumea: „Măi, tu ești nebun!? Tu crezi că lucrurile se vor schimba?” Nu cred că se vor schimba, cred că voi apuca eu schimbarea! Eu, care peste trei luni fac 84 de ani. În ’89 credeați că o să cadă Ceaușescu? Am trăit atunci trei săptămâni de grație, cred că au fost cele mai extraordinare săptămâni din viața mea, era ca o stare de imponderabilitate, era atâta bucurie și atâta fericire că s-a terminat totul! Am stat atunci o săptămână în spital, până m-a scos cu forța fratele meu, să mă ducă la Televiziune, să văd și eu cum arată. Ne-am urcat în metrou. Acolo, un băiat mânca dintr-un sandvici mare cu brânză. Am înghițit în sec. Atunci el a rupt sandviciul în două și mi-a dat jumătate: „Am văzut că poftiți”. Așa era atunci și vă spun: dacă Dumnezeu n-ar fi vrut, decembrie 1989 nu s-ar fi întâmplat. Eu am fost un om și un chirurg până atunci și alt om și alt chirurg după aceea. Iar impactul cel mai puternic l-a avut pronia divină, care m-a făcut să operez trei zile încontinuu. Aveam o energie extraordinară. Cine mi-a dat-o dacă nu Dumnezeu?

Mulțumim, Tudor pentru această mărturie cutremurătoare. Important e să nu uităm, să lăsăm acește povești adevărate în urma noastră pentru a nu se șterge adevărul și pentru a se face oricât de târzie dreptate. Mulțumim, domnule profesor și “La mulți ani!” de pe acum!



Citiţi şi

Cum să te desparți de un partener agresiv

Sunt oameni care

La volanul vieții mele


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro