Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cum mă suporți așa?

22 August 2018

My love,

Dimineața nu sunt eu, știi că nu sunt eu. Irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? Dă-mi timp să (re)devin eu. Pleci. Nu ai timp. Nu am timp. Eu plec prima. Ăsta-i ritmul nostru. Tu, știutor, încerci să-mi smulgi un zâmbet, doar-doar rămâne în urma mea o adiere a unei stări de bine. Îl schițez vag, îmbrățișându-te cu un acut sentiment de vinovăție. Nu-mi place deloc situația ingrată în care devin deliberat captivă, cu precizie de ceas elvețian. Tendința repetitivă cu care te învălui nu te mai deranjează. Azi am reacționat la fel de predictiv ca ieri, ca acum o săptămână, ca anul trecut. Nu mă lasă inima să ies pe ușă. Că ești, că nu te superi, că-mi accepți toanele. Fugar, îmi furi surâsul. Grăbită, nu-ți surprind privirea. Însă, am certitudinea că mă poartă cu tandrețe până dincolo de ușa ce delimitează spațiul dintre noi. Așa sunt eu, în contra-timp mereu. Dar crede-mă, aceea nu sunt eu. Nu, nu, eu sunt mereu în contra-timp, dar nu sunt eu, cea de mai târziu, cea adevărată.

Îți mărturisesc acum, dezbărată de vechile deprinderi. Uneori, îmi las pașii să mă readucă spre casă, cu repeziciunea vântului. Conștiința îmi spune că ai plecat demult. Ce să te rețină acasă? Cu toate astea, conduc impetuos, tăind secundele care mă despart de prezența ta intactă. Ultimul viraj îl iau cu inima strânsă. Așteptarea mea previzibilă nu mă împiedică să caut semne. De cele mai multe ori, primul semn că ți-ai văzut de drum mi se dezvăluie deja ochilor când fac ultimul viraj. Scanez îndoielnic locul de parcare pe măsură ce m-apropii. E gol.

Câteodată, imaginația îmi joacă feste. O umbră, o culoare și mă grăbesc să mă amăgesc că n-ai plecat. Am nevoie de acea clipă care, fie mă demolează, fie mă revigorează. Intuiesc. Altfel, ar fi prea mult și nu aș ști să fac față.

păr frumos femeie

În dimineața asta, la fel. De abia ajunsesem și am parcat mașina în garaj, urcând precipitată spre camera de zi. Mă mâna un dor nejustificat. Doar te văzusem o oră mai devreme. Totuși, stomacul mi se strânsese în timp ce gândul brut se conturase. Nu mai erai. Pustiul m-a invadat fără atenționare și o dezolare aspră mi-a amorțit temporar simțurile. Am înaintat câțiva pași, derutată de realizare. M-am așezat istovită pe trepte netezindu-mi absentă poalele rochiei. Mă simțeam stoarsă de gândurile haotice. Un oftat s-a smuls din rărunchi împotriva voinței mele, iar privirea-mi avidă s-a îndreptat spre peretele de sticlă dezgolit. Iureșul vieții domina exemplar grădina. Plouase mai devreme. Un început de iulie cert în timpuri incerte. Am studiat cu o vagă urmă de curiozitate iarba uscată de secetă, voind de fapt să mă bucur de ploaia ce-a stat. Copacii nu păreau nici triști, nici copleșiți. Dimpotrivă. Lumina dăduse năvală peste ei surprinzându-i în ipostaza lor statică. Așezată acolo pe trepte, cu capul în mâini și coatele sprijinite de genunchi, am surâs acelei inundații de fascicole jucăușe, dar și unei amintirii. Amintirea conturului unei amprente, a ta, proaspăt lăsată în urmă. Cum ar fi să nu te mai simt, așa, dintr-o dată, fără prevenire? Chiar în absență, ești o prezență care nu dispare. O porțiune din tine rezidă mereu în pereții de cărămidă, în cele trei trepte de mahon pe care de dimineață mi-am odihnit sufletul…

M-am înviorat apoi. Probabil sub imperiul rezonanței unei întrebări înmugurite, cred, prea timpuriu. Îmi veniseră de-a valma în minte și alte întrebări mistuitoare. De ce mă iubești tu pe mine? Și cum mă suporți așa, amalgam de ființă? Pășesc dezechilibrat, ca să-ți aduc ție echilibru. Știu, doar pentru că m-ai asigurat tu de nenumărate ori. Cum?! Irațională, fragilă, nesigură, nehotărâtă, impulsivă, posesivă. Poți?! Știu, răspunsul rămâne fără ecou, cu atât mai mult, nu înțeleg, de ce ? Mă înnobilează dragostea nealterată ce mi-o porți, să știi. Capătă sensuri nebănuite chiar și pentru cei mai sceptici.

Cu prezența ta fantomatică în minte, am făcut un efort și m-am ridicat șovăitoare, intimidată de emoția pură ce-mi subjugase întreg corpul. M-am scuturat, motivându-mă să dau energie începutului de dimineață și m-am îndreptat spre bucătărie să-mi fac o cafea. Prima o băusem pe fugă. Lângă tine, dar adormită și neprietenoasă. Am apăsat pe butonul de ON al espressor-ului adormit și am depus o ceașcă goală pe tăblia lui metalică. Câtă vreme cafeaua s-a scurs în cană, am dat o fugă până-n dormitor, cu gândul să aerisesc încăperea. Trecând pragul, un aer familiar m-a întâmpinat amețitor. Am ezitat doar o secundă până să înțeleg că parfumul tău predomina încă în atmosferă. Am inspirat profund și aroma ta s-a depus încetișor în sufletul avid să te asimileze. Am stat acolo și am râs. Cu drag și dor nebun, cu mâna uitată pe clanța ușii, uitând să o mai trag după mine.

Sunt zile ca astea când timpul se contorsionează după dorințele mele. Când universul mă bate pe umăr cu insistență. Te simt atât de aproape acum… Iată de ce mă grăbesc acasă în toate diminețile mele. Chiar și atunci când întârzii, reținută din cauză unor lucruri nerezolvate care nu așteaptă amânare. Mă grăbesc, alerg, conduc, trag de volan, fac viraje strânse. Și, ca ultim resort, caut pretexte să intru degrabă. Să te simt, să te inspir. Să te respir.

Când revii, iar: irascibilă, capricioasă. Insuportabilă? A trecut o zi întreagă fără tine, cu griji, probleme, nimicuri, mici plăceri sau mici neajunsuri. Mi-ești drag și aș vrea să-ți cumulez într-un zâmbet tot dorul meu de peste zi. Reușesc?

Îmi lipsești.

P.S. Dă-mi timp să fiu eu. Mă știi doar…

Pe Monica o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂  

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

De ce mă eviți?

Să faci dragoste orbeşte! La propriu. Nu la figurat.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,440 views

Your tuppence

  1. Plouase mai devreme – Dimensiunea unei zile / 23 August 2018 10:49

    […] Textul integral apare aici. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Cristiana / 22 August 2018 19:02

    Foarte dragut articolul, ma regasesc in ce ai scris aici…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro