Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ursa minor

28 September 2018

Ies târziu în grădină în seara asta și numai pentru că mi-a arătat Key într-o doară ușa de la terasă. Deși tot ce-mi doream era să mă retrag, în sfârșit, pe canapeaua de la etaj ca să-mi continuu lectura începută mai devreme, caut undeva în adâncuri energia să mă deplasez prin casă, făcând împotriva voinței cei câțiva pași prin camera de zi. Îmi trag absentă haina de piele aruncată pe unul din scaunele de la bar, strecor tălpile goale în saboții îmblăniți lăsați neglijent sub fereastră, aprind lumina pe terasă și îi dau drumul afară. Toate demersurile dinainte fuseseră doar simple măsuri de precauție, să fiu disponibilă în cazul în care ar avea de gând să dispară-n întuneric, într-un colț îndepărtat al grădinii, cu toate astea, nu simțeam niciun îndemn să ies în frigul instalat brusc în atmosfera densă. Mă postez în fața geamului larg care, datorită luminii răspândite suav în încăpere, căpătase reflexii de oglindă catifelată. Mă surprind privind dincolo de imaginea mea reflectată, scrutând inutil împrejurimile cuprinse de un frig obscur, predominant. Un gând mă ademenește și mă trezesc că deschid ușa larg, înlăturând toropeala care mă cuprinsese sub căldura învăluitoare iradiată dinspre radiatorul de sub geam. Trecând pragul, aerul rece al nopții profunde mă întâmpină cu violență, însă îi permit vântului ușor întețit să-mi biciuie fața amorțită. Inspir dureros o gură de oxigen pur, o secundă amintindu-mi efectul resimțit cândva, pe când mă aflam pe masa de operație, cu masca de oxigen pusă… Așa, în urma ploii dese, pare nefiltrat și invadator. Îmi aranjez mai bine haina îngustă pe mine, dar nu are cum să mă acopere mai bine de atât. Nu mi-e frig, doar am impresia că nu-mi încap în mine… Mă doare coșul pieptului în urma inhalării adânci a aerului proaspăt. Cumva, simt nevoia să diminuez senzația că nu-mi mai aparțin. Ridic din umeri și mă decid să nu resping răcoarea unei nopți de septembrie târziu, traversând terasa cu pași numărați. Mă opresc intimidată de liniștea depusă împrejur, în mijlocul grădinii.

La un moment dat, Key se apropie candid cu mingea de tenis în gură, dispus să facem o partidă de lansat pe iarbă. Prima tendință este să-l refuz, n-am energie să-i răspund cererii inocente. Dar îmi spun, de ce nu?! Ridic din umeri, de data asta spre un gând răzleț, solicitându-i cu o comandă scurtă mingea. Se supune cu bucurie nedisimulată. O arunc cât pot de departe și un zâmbet viu mi se instalează în suflet. Atât de dor îmi fusese de-o seară ca asta, care să mă reconecteze cu prezentul, încât mă sfâșie acum recreerea ei. În mod inexplicabil, mă simt fericită. Nu mă surprinde deloc vântul aspru ce-mi învăluie gleznele dezgolite. Ciudat, nu mă-nfrigurez. Îndrept ochii spre cerul parcă desenat apăsat cu un creion foarte bine ascuțit. Asta-mi place mie aici, de când ne-am mutat primăvara trecută la casă, am constatat grandiozitatea sugerată opulent de cerul nocturn. Uitasem…

cer stele

După ce m-am obișnuit o vreme cu obscuritatea, încep să cercetez orizontul, dincolo de neguri și ridic ochii, uimită de vastitatea fără margini a căii Lactee. Nu trebuie să caut prea departe, constelația ursei mari o descopăr deasupra mea, în toată măreția ei. Da, uite, cele trei stele care-i formează oiștea, inconfundabil car ceresc. Hipnotizată, studiez pe îndelete, fără a ști calcula distanțe astronomice, dar instinctiv caut în vecinătate, undeva în opoziție, reproducerea în miniatură a carului mare. Nu am cunoștințe vaste de astronomie, tot ce am învățat de-a lungul timpului e foarte sumar. Pe vremea când eram copilă curioasă, avidă să asimilez misterele universului, petreceam ore în șir în curte sau pe stradă, ca să am vedere largă, cu luneta sau binoclul aduse de tata dintr-un voiaj, cu speranța miraculoasă că voi descoperi ceva nemaiîntâlnit. În acea epocă, mă consideram o mică exploratoare de universuri incomensurabile. Uite, acolo e ursa mare, carul mare, cum îi spunem noi, îmi explica tata, e ușor de reținut, arată exact ca un car. E o constelație reperabilă cu ochiul liber. Făceam ochii mari față cu nemăsuratele informații ce-mi păreau vitale pe atunci și număram stelele vizibile care-l alcătuiau. Șapte…, murmuram eu fascinată. Sunt mai multe, constelația e formată din mai multe stele, dar unele nu sunt atât de vizibile, continua tata bucuros că-și găsise companie nocturnă. Și asta nu e tot, dacă te uiți acolo, puțin mai în dreapta și trasezi o linie imaginară de la steaua ce formează partea din spate, jos, a carului mare, poți să observi, dacă ai ochi buni, oiștea carului mic. Privește prin lunetă! Uite, țintește în acea direcție și o să recunoști cu ușurință forma carului!

Da, da! exclamam eu. Și mai interesant de atât, în capul oiștei, se găsește Polaris, steaua nordului. Steaua în aparență fixă în jurul căreia gravitează ursa mare și Casiopeea, o altă constelație reperabilă, în forma de W. Ne mai ghidăm uneori și acum pe mare după ea în funcție de poziția ei pe cer, adăugase el pe un ton informativ. Îl ascultam cu gura căscată, iar mirajul acelor nopți de vară mi-a rămas întipărit adânc în memorie. De atunci, contemplarea bolții cerești a devenit religie pentru mine. N-am aprofundat niciodată cunoștințele, ici colo am mai aflat cum poți repera planeta Venus, uneori, dacă am noroc să se arate, îl identific pe Marte. Odată, pe când eram copilă, citisem într-un almanah că Luceafărul de noapte este, în fapt, o planetă. Am înregistrat informația cu venerație aproape, încercând să cuprind detaliul cu mintea mea de copil și mi se păruse de neconceput că lucirea aceea tainică aparține unei planete plicticoase. În seara asta, mitica lui denumire își pierde din sensurile inițiale pentru mine. Bizar, e și mai atrăgătoare sclipirea unei planete fără lumină proprie. Am rămas de pe vremuri cu acest gust nesătul de a consulta harta înstelată a cerului. Să ridic ochii și să fiu de fiecare dată surprinsă de imensitatea lui. Să fiu la fel de uimită ca și cum nu mai văzusem niciodată în viața mea aștrii amăgitori, tremurători sau cu poziție fixă.

Între timp, uit să-i mai arunc mingea lui Key. Nu pare deranjat de lipsa mea de reacție, așa că mă afund iar în reverie. Mă așteptasem să înțepenesc de frig la cele 5 grade anunțate, ce senzație ciudată să-mi simt corpul cald și moale. Am intrat în ultima săptămână din septembrie și aș vrea să cred că pot da un reset rânduielii acesteia dezagreabile ce m-a înhățat tenace de ceva vreme. Dacă e momentul oportun începuturilor, de ce să nu pot lua și eu de la capăt anumite lucruri care s-au derulat nu tocmai după bunul meu plac?! N-ar fi mai simplu așa? Decât să mă cramponez de evenimente care merg anevoios, de cele îngălate, de altele ce nu mai ajung niciodată la sfârșit… De parcă ar avea ritmul lor propriu care se derulează după reguli extrem de personale. Am obosit… Uneori chiar mă încăpățânez să merg într-o direcție neroditoare. Ce bine ar fi să poți recurge la acest tertip: să ștergi cu buretele și gata! Fresh start… Ce aș schimba? mă-ntreb nehotărâtă. Mă tem totodată de propria-mi interogare abruptă, răsărită de nicăieri. Mă sustrag ei și privesc împrejur, grăbită să devin surdă la ea. Mă biruie nevoia de răspunsuri și ca să nu bag de seamă emoțiile variate, sper să mi se facă frig odată, să simt motivația de a intra în casă degrabă. Dar Key studiază preocupat iarba din loc în loc. Nu dă semne că ar vrea să se întoarcă. Nici măcar să mă agăț de un pretext nu pot. Mă întorc totuși pe terasă și fac câțiva pași de-a lungul pietrelor de granit, încă ude și evident, reci după ploaia ce stătuse între timp. Felinarul mare fixat în cărămida roșie emană o lumină caldă, de flacăra tandră. Măsor calculat bucățile de piatră îmbinate neregulat, ca și cum mă preocupă-n mod deosebit suprafața lor necizelată. Aș vrea să mă acapareze ceva, orice, o acțiune cât de nesemnificativă, care să nu-mi suscite la nivel mental nicio problemă sofisticată. Mă pierd iar în gânduri ghidate de proprii mei pași. Noroc că nu sunt consistentă în seara asta, aș risca să mă văd față în față cu o stare care nu mi-ar prii.

Ce mi-ar domoli agitația? Ah da, îmi amintesc, căutam ursa mică pe cer, până să mă pierd în gânduri… Senzația indusă de localizarea ei e similară cu cea a unei regăsiri. Ca și cum răspunsurile tronează în absolutul lor acolo, alături de ursă, în dreptul lui Polaris, ancorat într-un spațiu intangibil, dar concret. Am ridicat iar privirea. De ce tremur? Ai zice că mi-e frică… Inspir adânc aerul rece. E așa frumos încât aș vrea să strig. Să invit oamenii afară. Ieșiți din casele voastre călduroase și confortabile, asistați și voi la spectacolul nopții. Știți voi ce pierdeți?! Câte nopți senine sunt aici, în nordul continentului? Nu-mi răspunde nimeni, dar nici eu n-am strigat, de fapt. Lasă-i, să stea în casă… Noaptea este doar a mea! Nu mai am ochii la fel de ageri ca-n copilărie, dar încă pot repera și distinge ursa mică. Concentrația măruntă de stele, ca și cum ținuseră să se-nghesuie toate la un loc pe o porțiune minusculă de cer, mă acaparează în întregime de fiecare dată când o identific. Ce-mprejurări au aruncat ca într-o doară acele stele împreună? Există oare vreun motiv anume ca marinarii să se ghideze după steaua care împrăștie intens lumină, plasată strategic în capătul oiștii? Știu, știu: indică nordul cum este poziționată foarte aproape de nordul polului ceresc, dar sigur nu e singura stea strălucitoare care ocupă locul privilegiat, în Nord. Nu este nici măcar în top zece. Cum s-au făcut măsurătorile, oare? Aș vrea să am pe cine întreba acum, aș vrea să fi avut curiozitatea asta în vremea când încă mai aveam ocazia să-l asaltez cu tot soiul de întrebări pe tata…

Acum e prea târziu. Nu-l mai pot întreba. Nu-i nimic, îmi spun, reconfortându-mă singură, mi-au rămas cele două constelații surori care-mi amintesc în mod permanent de el. E adevărat, de câte ori mă surprind ridicând ochii spre cer, noaptea, mă gândesc involuntar la tata, la preocuparea noastră comună. Ceva ce ne ținea aproape. Mda, un capitol încă neîncheiat. Oricât timp a trecut, n-am reușit să mă-mpac cu ideea. Nu vreau să plâng… Vreau să celebrez! Îndrept un zâmbet sigur în direcția stelei polare. Mă conving că pot tresări în ritmul ei bizar, pentru autenticitate. Cu ochi mijiți, refuz să las loc lacrimilor să evadeze. Le suprim. Nu asta vroiam să dobândesc. Vroiam doar să-mi amintesc cu un surâs. Nimic nu se poate compara cu magnifica magie a imperiului galaxiilor, a întregului univers! Am să plâng altădată… O să-nchid capitolul rămas încă deschis ca o rană atunci când se cuvine, poate în altă decadă. Poate niciodată… Acum doar îl port în gândire și-n pupilele fixate cu încăpățânare pe mica constelație. Ce ființă plină de amalgamuri sunt, nu mă pot confrunta cu realitatea căreia mă sustrag sistematic, cred eu că pot confrunta temeri mai recente, lipsite de abstracții?! Nu, greșesc, nu pot fi îndoielnice. Încep să mă-ntreb, există ceva mai covârșitor decât să te regăsești orfan, decât apăsarea acelui spațiu gol, lăsat în urma dispariției părintelui întru eternitate?

Mă cuprinde teama. Mi-e teamă de începuturi, la fel de bine cum îmi e de sfârșituri. Nu pot relaționa cu ele. Le caut absurd semnificații și mă pierd în ele. În necunoscut… Conștientizez cu prea multă întârziere, fără putința de a interveni, că nu există nimic înălțător în ele. Dar au ecou de amintiri secvențiale. Iar acum mă intrigă începutul ăsta de toamnă. Septembrie 2018. Stagnare ridicolă, deplasare întortocheată, derivă. Nici urmă de precizie. Ca și cum n-am niciun plan prestabilit. Argh! Mă enervează!

Key mă smulge din voiajul meu imaginar, rugându-mă cu două lăbuțe în aer să-i dau atenție și mă ancorează iar în imediatul înfrigurat. Cât o fi ceasul? Încerc să-mi găsesc repere în spațiu, dar nu pare să fi trecut prea mult timp de când am ieșit. Dacă am putea acționa cu repeziciunea gândurilor, câte am realiza! Timpul intern e diferit de cel exterior. Se dilată după bunul lui plac, nu ține cont de conveniențe orare dictate de legi temporare impuse. Am crezut că discursul sufletului meu a fost de lungă durată, dar consult ecranul telefonului care stătuse până acum la adăpost în buzunarul hainei de piele și aflu că au trecut doar 20 de minute. Douăzeci de minute în care dorul a predominat. Perioada determinată în care am studiat constelații, am râs, am plâns, m-am repus în funcțiune ca un ceas avariat… Pentru o vreme, timpul s-a deschis și-a lăsat loc unei multitudini amalgamate de stări afective. Aș vrea să am parte de acest valoros amănunt și-n dimensiunea unei zile, ce se multiplică spre a definitiva săptămâni și ani ce vor să vină…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„…până mâine te-ntoarcem pe dos!”

Femeia adulmecă s*xul de la o poștă! Nu te juca cu nasul ei!

Se spune că părinții nu mor niciodată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
238 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro