Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dacă sunt de la țară?

3 April 2020

Nu știu, uneori, cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori, mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot.

De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu, trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul se trăia în alt ritm și-n înțelesuri aparte.

Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Când  am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.

Pe ulița pe care creșteam eu erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar, responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă,  doar seara târziu, sub lumina felinarelor și-a stelelor ce păreau străjeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci nu știu cum se face, dar, când adun personajele, nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decât în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasă  niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau.

Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat și eu acel: „Adrienuș, gata joaca!” …de zeci de ori și, spre deosebire de ceilalți, îmi adunam euforia și-o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă-mpingea să mă bag în pititea copiilor, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discuțiile de adulți ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor.

Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii:

-Tinco, hai că-i gata țuica!

“Ești de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a-ntrebat, habar nu am de ce, cineva, nu de mult.

Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou pe care-l am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi.

Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l amintește perfect pe cel al neamului său.

Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare.

Sunt, când cuvinte ca ,,ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte” vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor.

Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însuflețite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povești.

Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile, ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri.

Sunt pentru ca toți cei dragi duși la stele mi se odihnesc în pământul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere de lună.

Îmi amintesc că, de câte  ori se ivea o problemă mare cu ai mei părinți, indiferent de oră, eram îmbrăcate și, fără vreo explicație  detaliată, ni se spunea că  e musai să  mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur despre primii ani era vorba, deși ai mei nu concepeau ca eu să  lipsesc de la a învăța carte, indiferent de problemele avute.

Ne luau pe sus,  urcam cu toții în tren și în legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, în  puțin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, așteptam să se termine călătoria. Însă niciodată nu era simplu – când  schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile și  să  ne apuce dimineața  pe drumuri; timpul se scurgea altfel, iar totul era cu bătaie maximă de inimă.

Într-un final, pe-un mal de pământ care ținea loc de peron, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.

Mi-amintesc c-a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina, acum. Cădeam la fiecare pas,  se-nconvoiau si cei maturi, darămite noi, așa că a tata a luat unul din bagaje și-a plecat după ajutor. N-ar fi fost chip să  ajungem singuri pe o așa  vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din construcția aia de cărămidă  roșie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea; singur-singurel încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..

În  satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Când  era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de mai multe ori, vreunul dintre ei m-a salvat de câte  ori eram rătăcită  între  legături, când  schimbam ruta, dar asta mult, mult mai târziu, când  nici nu-mi imaginam ce-nseamnă să fii singură  în drumul tău.

Atunci, de la canton, ne-au luat niște  rude. Ne-au învelit  pe noi două în pături și ne-au dus de parcă eram jucarii de pluș, încercând să ne ferească fața de atingerea vântului care părea că te usucă de tot.

Când ajungeai în odăița cu pereți albaștri și tavan prea jos, de intrai aplecat ca într-o biserică, simțeai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher și erai toropit sub mirosul de sarmale (din piept de gâscă tocat cu satârul, aromat cu ardei iute) înfășurate migălos de parcă erau niște miresici fierte molcom, în așteptarea nunții..

Alteori, în nopțile ploioase, mă țineam de mâna mamei, dar mai tare o încurcam, căci mintea mea de copil lucra altfel decât  credeau ei.

În lumina lunii și-a puținelor felinare de pe ulițe, în ochiurile de apă – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, în niște  reflexii greu de uitat, iar eu mă feream să calc în ele, chiar și-n cele mici, pentru a nu cădea ,,în hău”. Eram convinsă că prin ele ajungi în  fundul pământului și, cum nu voiam decât să revin în siguranță  la buna mea cu glas de domnișoară, nu-mi doream să  cad și să nu mă mai găsească nimeni, așa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să-nfrunt drumul singură. Acum mă gândesc cât de tare mă consumam în mersul meu, imaginându-mi lucruri  care semănau a povești-fantezie. Atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, când nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea care mai mereu mi-a adus mai mult rău decât bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.

Așa că mă-ntorc și spun că-mi torc amintirile de câte ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grindă, acolo, în crama bunicilor mei, lângă  coșul cu sunătoare și ligheanul cu mălai, lângă  butoiul cu vin și damigeana de vișinată, lângă  strugurii atârnați  pe ață, la uscat și nucile cocoțate de grija șoarecilor.

Și pot spune că, uneori, fix ca-n ochiurile mele de apă, nimic nu s-a schimbat. În hăurile cu luciri de noapte, încă se oglindesc pericole, unele neașteptate  și înfricoșătoare, de mă fac să-mi doresc să inventez iar un mers în zig zag să nu se agațe de mine nimic și să dau secretul și celor din jur cât  să ne ferim cu toții!

Mă asigur însă că nu există în mine pericolul de a uita tot ceea ce am desfășurat eu aici, și, pentru că nu-mi ajung doar mângâierile crucilor din cimitir, din satul meu cu cratere de lună, vreau să fiu sigură că încă mi-s vii toate, cât să mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodată.

De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău.

Voi? De unde sunteți, dragii mei?

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Privește-o cât de independentă este!

Te iubesc și astăzi!

Cum gândește Herta Müller: ʺNimeni nu te poate sili s-ajungi ori să rămâi așa cum ai fost crescutʺ

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro