Dacă aș ști să fumez, acum mi-aș aprinde o țigară

24 January 2022

Dacă aș ști să fumez, acum mi-aș aprinde o țigară. Pe pervazul ferestrei înghețate bocnă, Doamne, ger mai e!, pachetul lui cu țigări, ce miros demential, mă ispitește altfel decât în oricare altă zi. L-am intrebat, deseori, dacă țigările lui maronii au vreo aromă anume, când se fumează, pentru că mirosul de cireșe amare-mi persistă, mai mereu, în nări, cu fiecare fum răspândit în aer. El zice că nu, eu îl cred pe cuvânt.

Nu-s curioasă, dar am o neliniște interioară ce mă face să-nvârt țigara între degete. O pun la loc. Nu merită.

Apa pentru paste clocotește, ciupercile s-au rumenit puțin. Le las doar câteva secunde-n tigaie. Îi place să simtă gustul acela cărnos și de pământ, și nu o fleșcăială cu aromă de ciuperci. Am o salată crocantă; cina va fi simplă. Uneori e nevoie și de-o astfel de alegere. Ieri am avut mămăligă cu brânză și puțină pastramă, mâine fac musaca, dar din aceea puțin elaborată. Am primit eu o rețetă de la cineva care trăiește-n Grecia, cu sos bechamel, cu taine. N-am răbdare s-o fac des. Aleg varianta simplă, de gospodină cu dor și de alte lucruri.

Un pahar de vin alb îmi îndulcește seara asta ușor amăruie. De ce simt tristețe? De ce-mi plimb gândurile prin întâmplări ce nu sunt ale mele? V-aș răspunde, dar stric cealaltă parte a serii care e duioasă și caldă.

Bucătăria are două geamlâcuri, gemulețe mici, ca niște ochi așezați prea jos, pe făptură. Ochii soacrei. De la ei mi-am căpătat și denumirea casei: „căsuța poveștilor”, de la niște turiști rătăciți pe când strada era încă o alee cu miros de pietre. Asta înainte ca eu să știu despre mine că pot croșeta rânduri–gânduri.

De fiecare dată când se-ntunecă, eu cobor sa fac ceva de mâncare, iar cățeii se așază pe hol, spre geamuri, cu ochii la poartă, să vadă când apare el acasă. Adoratul lor. Câteodată mă gândesc că ei trăiesc între “pleacă tata” și “vine tata”, iar eu mă topesc de dragul lor. Îmi duc și mie dorul, dar nu așa.

Mă pitesc dedesupt, în cămăruța ce miroase a cimbru uscat și-a cărămidă roșie. E momentul zilei, când mă relaxez, atunci când revin acasă de prin preumblări amăgitoare.

Aud… trop, trop, trop în stânga; trop, top, trop în dreapta. Ca la un semn, întreaga gașcă se mișcă-n tandem, ca într-un sincron cu regie canină.

Lustra din cămăruța-n care pregătesc masa se mișcă-ncet. Și pe ea o voi muta-n altă încăpere, căci stă nedrept la subsol. Am o lustră tare simpatică, cumpărată cu greu de la o colecționară care nu voia s-o vândă. Nu știu de ce, dar cred ca era doar marketing; a renunțat repede, în momentul când am plătit vreo trei produse în acea zi. Sunt niște mărgele mici ca niște scoici, dar greu observi asta. Am eu ce am cu nota asta marină; mi-a rămas de când iubeam un tânăr cu ochi albaștri ce a ajuns capitan de vas. Nu faceți asocieri cum de nu a rămas în viața mea! Nu contează! El chiar era și e un om de ispravă. Mama îl iubea nespus și de la el nu a mai iubit mama niciun pretendent la mâna mea, până la domnul țigărilor de foi.

Coincidență sau nu, al meu are tot ochi albaștri și e la fel de onest și iubitor. Trebuia să treacă o viață să găsesc asta, deși dragostea maturității nu se compară cu nimic.

Cum spuneam, bucătăria mea cu lucruri ce vorbesc despre mare,  lucruri ascunse  pe rafturi cuminți și pe care mulți nici nu le observă, atât sunt de discrete,  trepidează sub lăbuțe de caței. Atât de tare trepidează uneori încât, nu demult, un raft pe care țineam niște piese speciale pentru mine, a cedat, ca din senin. O mare de cioburi și-o durere scurtă de stomac. Alt tandem. Din suportul meu cochet pentru tort, din cele trei farfurii albastre, nemțești, primite într-un Crăciun, din vasul de sticlă pe care-l aveam de la douăzeci de ani și din borcanul pictat, cu închidere metalică, nu s-a mai ales nimic. Am oftat prelung și m-am gândit că mare va fi norocul meu la câte cioburi aveam s-adun. De fapt asta cu cioburile a devenit o problemă-n casa mea. Suportul cu umbrele e istorie, iar ceștile de sticlă cu suport metalic și-au pierdut un companion și ceainicul-mamă. Un cot în aer și iar am adunat sticlă adorată. Acum nu mai contează! S-au dus!

Iubesc sticla. Sticla aia mată, neprețioasă, opacă pe alocuri. Mă fascinează.

Închid focul, urc pe scara de brad și mă opresc puțin. Ar trebui să-ncep să revopsesc. Poate la primăvară. Știu, tot câinii au zgâriat și treptele, dar asta e, riscul traiului-n comun, cu aceștia, că tot aleg eu să povestesc doar binele, nu și deranjul adus.

Îi văd așezați pe covor, așteptând cuminți un semn. Mă uit la ceas. Săracii, mai au de așteptat încă vreo două ore. Ei nu știu asta. Au reflexul acesta de când se-ntunecă puternic și nu se clintesc. Când traia lupușorul bătrân și bolnăvior, nu le-nțelegea freamătul. El aștepta cuminte, dar când auzea cheia-n ușă se punea pe-un plâns și-o jale, și-o nerăbdare înduioșătoare-l cuprindea, de nu rămâneai netulburat.

Astăzi iar mi-au trecut gânduri de renovare. Mereu e ceva de făcut. Ar trebui sa pun niște gresie și chiar mi-am permis să fac planuri ce țin de renovatul băii. De când a dat pandemia am renunțat. Cui îi mai trebuia deranj în casă când era și e atâta deranj în jur?

Până una, alta, mi-am așezat orașul la masă. Da, cu alte cuvinte, am așezat peisajul acela de iarnă sticloasă, cu ghețuri stelare și aer polar, de poveste încremenită, fix pe pervazul din sufragerie. Fiecare cuvânt capătă formă de acoperiș albit parțial, iar gândurile-mi rămân suspendate pe muchii de gard acoperite cu petice de zăpadă-nghețată. Povestea se scrie singură…

Două mierle și-un pițigoi stau sub streașina vecină, apărându-se de vânt și de ce-or mai simți penele lor, sărmanele. Le-am pus grăunțe, dar tot nu vin mai aproape. Le-am trimis cina mai înspre ele. Degeaba. Parcă mă priveau. Nițel mirate, chiar. Acolo e adăpost. Totuși, încă e bine. Altădată la așa friguri erau țurțuri cât stânca din curte de-i omoram cu mătura când deveneau periculoși. Totuși, înghețul persistă, căci am mers ca pe coji de ouă și-n curte, și pe aleea din jurul casei. Polei peste tot. Am dat cu antiderapant.

Trop, trop, trop, la stânga; trop, trop, trop la dreapta. Sincronul continuă. Alarmă falsă. Îmi pun ceva cald în loc de vinul alb. Cafea, nu ceai; nu suport ceaiul, doar povestea lui. A fost ziua mea. Casa e plină de lalele de toate culorile. De flori nesperate. Mi-aduc aminte, brusc, observând lumină de faruri, că mașina vecinului n-a pornit azi dimineață și el confirma cuiva, la telefon, că pe strada noastră e împărăția iernii. Cum ajungi în oraș, două străzi mai jos, cum lepezi din cojoace. E mult mai cald. Sunt puțin obosită. Recunosc, deși mă-ntreb cum să fii obosit de la vorbe cu oameni dragi? Se mai întâmplă! Energii de tot felul!

Se aude poarta. Sincronul devine haos. Cățelul mic și isteric o mușcă de picior pe maidaneză, rotweillerița sare până spre tavan, maidaneza se revoltă, lupul bătrân ar fi plâns acum, dar în locul lui latră Bobiță, de afară. Mâțele se ascund. Vecinii? N-am prea mulți. Încă. Eu mă retrag, din nou, în bucătărie, parcă să mă păzesc de agitația lor.

– Cățeii lui tata, căței!, se aude vocea ce-mi e atât de dragă.

În casă miroase, din nou, a cireșe amare și-a visuri coapte și împlinite.

Seara se așază la fereastră cuminte. Orașul se scurge pe masa verde, ca o mare cărămizie cu petice albe revărsată discret. E oaspete. Azi ia cina cu soțul meu.

Eu? Nu. Sunt la o veșnică dietă, încălcată frecvent. Pe umărul drept mi-a căzut o șuviță rebelă. E semn că mi-am îndreptat fruntea pe slove dorite, calde. Mai bine plec, căci altfel fac romanul nimicului din banalități care mie-mi par povestea perfectă, atunci când viata îți dă răgaz și liniște și nicio neplăcere nu tulbură, căci stau și acestea înghesuite în ușă, pe dinafară, gata să intre și să strice sincronul cățeilor și liniștea mea. Fiți pe pace! Am ferecat-o bine! Vor îngheța precum țurțurii și tot cu mătura îi voi alunga și de data asta! Promit!

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Zeiță să fi fost

Apa rece a amintirilor

De când mă știu, am luptat împotriva firii mele. Până azi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

You want to keep reading, right?

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro