Răbdarea este pentru cei ce trăiesc 1.000 de ani și au tot timpul din lume să aștepte. Este pentru supraoamenii care cred în întoarcerea sorții de la sine putere și în legea compensației. Este pentru detalii care pentru alții, pentru cei din afară, nu înseamnă mare lucru.
Eu nu știu să aștept. Nu am răbdare, nici măcare cu persoanele sau lucrurile care ar merita, poate, așteptarea. Eu vreau ca totul să se întâmple acum, astăzi. Nu cred că m-ar copleși ploaia de evenimente, cred că m-ar face să trăiesc și mai intens.
Eu nu vreau să am răbdare. Nu e o virtute, e o scuză. Prefer să acționez cu barda în mână decât să mă așez pe prag și să aștept. Eu fac să se întâmple, eu, cea agitată și aprinsă, nu eu, cea cuminte și fals-înțeleaptă. Eu greșesc, eu mă distrez, eu intru în buclucuri, eu, eu, eu. Nu mă las trăită de răbdarea îngerească, de răbdarea care mă consumă. Vreau să fiu propriul meu produs reușit sau propria mea eroare.
Știți câte am pierdut pentru că am căscat gura și am avut răbdare? Știți câte pierdeți voi pentru că aveți senzația că timpul le va vindeca pe toate? Le va vindeca, dar nu mereu așa cum vreți voi. Veți rămâne cu cicatricea răbdării pe chip și suflet, până când timpul, tot el, nenorocitul, nu va mai avea răbdare cu niciunul dintre noi.
La dracu’ cu răbdarea! Chiar nu înțeleg cum își duc existența oamenii care au avut revelația răbdării sau încă o așteaptă. Nu pricep de ce stăm la cozi, de ce bălăbănim la ușile doctorilor, chiar și atunci când avem programare, de ce trebuie să o scriem în CV-uri – „sunt meticuloasă, dedicată și răbdătoare”. Eu vreau oameni fără calitatea aceasta, vreau oameni impulsivi, neadormiți. Vreau căutători de comori, nu simple bagaje în sala de așteptare.
Din perspectiva mea de om care uneori trage și apoi pune întrebări, răbdarea e mai degrabă un defect decât o calitate. Nu vreau calități care să mă încetinească, o să încetinesc eu singură când nu o să mai pot alerga sau respira.
Vreau oameni care să știe să schimbe drumul, dacă trebuie, nu să rămână la răscruce, încremeniți în frica supremă numită răbdare. Frica supremă de viață ascunsă sub vălul prețios al înțelepciunii și al cumpătării paralizate. Nu ni se întâmplă nimic, bun sau rău, dacă noi nu suntem acolo.
Eu nu vreau să am răbdare. Vreau să am curaj.
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Post-sapiens: omul care începe să se re-proiecteze
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
