Poate că sunt mai sensibilă din cauza ploii nesfârșite, poate că e o cosmică și nefericită coincidență. Însă în ultimele luni, „cazurile” sunt multe și extrem de tragice. Deși nu îmi place, voi face un mic inventar, în stilul știrilor de la ora 5, ca să vă împrospătez memoria. O fetiță moare într-un spital românesc. O alta cade și moare în latrina unei școli. Un băiețel moare mușcat de un câine, pe ulița unui sat, tot în Romania. Sebastian, care acum are deja 3 ani, poartă sechele severe și traieste în mod miraculos, după ce nașterea sa a fost lăsata la voia întâmplării de o întreagă echipă medicală, într-un binecunoscut spital din capitala aceleiași țări.
Și atunci vin și întreb: de ce nu ne iubim copiii? În ordine, știu, nu săriți așa – fiecare dintre noi îi iubește pe ai lui. Îi apără, îi educă și se străduiește să le ofere tot ce e mai bun. Până aici lucrurile par a decurge firesc. Ceea ce vă întreb, însă, este altceva: de ce noi, ca popor, nu ne iubim copiii?
Vi se pare că exagerez? Bun. Atunci să vă mai întreb câteva lucruri. De ce permitem să fie uciși – la propriu – de indiferență, de lene și cinism? De ce le refuzăm cele mai eficiente și moderne tratamente medicale? De ce păstrăm complicitatea cu un sistem educațional aberant, depășit și viciat de orice fel de interese, în afară de cele ale copiilor? De ce îi lăsăm să își facă singuri alegerile, puși în fața vulgarității, imoralității și superficialului? De ce trăim cu neputința perpetuă de a împaca valorile pe care încercăm să le transmitem cu realitatea, predicând una și facând – de multe ori – cu totul alta? De ce îi lăsăm să ne vadă umiliți, frustrați, aplecați în renunțare? De ce îi dăm deoparte, în uitare, îngăduind să fie maltratați, exploatați, înfometați? Lăsați să cerșească în mijloc de intersecție, atunci când ar trebui să se joace de-a vacanța de vară. Adulți înainte de timp, cu priviri bătrâne, maini murdare și burți lipite de spinare. Și asta cu toate că nu trăim în vreun regim taliban ori în vreun uitat loc de nisip sau de junglă umedă. De ce îi mai concepem, de ce îi mai naștem?
Vi se pare că sunt patetică? Se prea poate, însă aceasta e o cauză care nu poate fi pledată altfel. Iar dacă nu vă pot atinge la sentiment, hai să o luăm – la fel de pătimaș – și pe calea logicii. Ne sperie faptul că sistemul de pensii ori cel de sănătate sunt în colaps, iar peste câțiva ani vom fi o nație de sclavi-pensionari-asistați-social? Sigur că ne sperie, mai ales în condițiile în care – de ani buni încoace – sporul natural al populației românești e unul negativ. Cu alte cuvinte, nu facem destui copii. Iar de cei pe care îi facem, ne batem joc. Puținii care, prin șansă sau prin pură determinare, reușesc să își fructifice talentele ori capacitățile, sunt expediati cu un șut în fund sau se expediază, singuri și scârbiți, la studii sau joburi de aiurea. Și mai puținii care se întorc, după o asemenea experiență, sunt tratați cu suspiciune și precauție, ca niște bolnavi contagioși.
Și atunci vă întreb din nou: de ce nu ne iubim copiii? Dacă pe noi nu reușim să ne tragem de păr din apele tulburi în care ne bălăcim, de ce îi condamnăm și pe ei la același destin de rumegătoare de mlaștină? Contează atât de mult că nu sunt ai noștri, ci ai altora? Șterge asta spaima ori durerea din ochii oricărui copil, deodată cu vinovația noastră colectivă? Ori sperăm ca, printr-o „fericită” mutație genetică, ai noștri să devină prădători cu colți lungi și conștiința îngustă, care să ne salveze pe noi – și numai pe noi, părinții lor biologici – la bătrânațe și neputință, de toate relele lumii pe care le-o lăsăm moștenire?
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
