Trăim vremuri interesante. Cine e discret sau, prin firea lui, introvertit e considerat plicticos, neatrăgător, ba chiar indezirabil. De către cine? De către omul-masă (în accepțiunea gânditorului spaniol Ortega y Gasset), al cărui stindard e mai vizibil acum ca niciodată. Adică de către toți indivizii care, indiferent de mediul social de proveniență, alcătuiesc o majoritate insipidă, incoloră, inodoră ce refuză să accepte orice tip de emancipare individuală, orice formă de manifestare a libertății personale. Inclusiv libertatea de a trăi între granițele propriei discreții.
E drept, toți avem schelete în dulap. Dar e sănătos, cred, atât pentru igiena mintală (și morală, la o adică) a noastră, cât și a celor apropiați (pe care pretindem că îi respectăm ca pe noi înșine) să ținem ușa dulapului încuiată cu cheia. Și cheia mereu la purtător, ascunsă într-un buzunar cât mai adânc, unde nimeni în afară de noi nu poate ajunge. De cele mai multe ori, însă, nu se întâmplă asta, ba dimpotrivă. Te pomenești că dai de cineva care, voluntar sau nu, își ține ușa dulapului larg deschisă și toate oasele scheletelor dinăuntru se prăvălesc peste tine.
Altfel spus, te afli într-o anumită conjunctură socială în care ești nevoit să absorbi în ființa ta lipsa de discreție a persoanei de lângă tine. Sigur, dacă privești doar partea plină a paharului, această conjunctură socială poate implica și un savuros comic de situație. Prin urmare, te poți amuza în sinea ta de faptul că persoanei care a dat totul din casă i s-a stricat fermoarul de la gură. Sau te poți întreba, fără a plonja, totuși, în tenebre metafizice, ce faci cu informațiile pe care tocmai le-ai aflat, deși nu aveai nici cea mai mică intenție să le afli. Și, mai ales, ce face persoana respectivă după ce a scăpat porumbelul? Mai este ea aceeași odată ce a scos la lumină cuvinte sau fapte menite a fi secrete? Odată ce a descuiat ușa dulapului, pentru ca scheletele ascunse să fie vizibile tuturor, ca la Muzeul Antipa?
Unii, după ce comit asemenea gafe, simt rușine. Alții – poate cei mai mulți (dar să nu ne hazardăm la generalizări pripite) – nu. De fapt, lipsa discreției are tendința de fi complementară lipsei de pudoare sau de rușine. Acest lucru a fost facilitat de inflația de creatori de conținut de pe rețelele sociale, sau a celorlalte pseudojoburi din același câmp profesional care au apărut ca ciupercile după ploaie. Mie îmi place să le numesc aspiratoare de sens.
În primul rând, pentru nu oferă cunoaștere reală, ci informație prost filtrată, golită de orice conținut valoric. Această informație nu numai că nu te îmbogățește pe niciun plan – spiritual, afectiv, cognitiv etc. – dar păcătuiește, înainte de toate, prin caracterul ei cronofag. Să ne gândim doar cât timp se pierde butonând Instagramul și TikTok-ul, pentru a fi la curent cu ultimul filmuleț postat de influencerul X sau de creatorul de conținut Y. Timp care ar putea fi mult mai bine investit în lectură, sport sau în partide de amor (de ce nu?) cu partenerul ori partenera ̶ sunteți la curent, sper, cu studiile alarmante din ultimii ani care demonstrează că relațiile intime dintre oameni s-au deteriorat considerabil, din cauză că atenția le e captată de acești influenceri și (non)conținutul pe care îl propagă pe rețelele sociale.
În al doilea rând, pentru că cei care se ocupă cu astfel de îndeletniciri digitale se confruntă, la rândul lor, cu o lipsă acută de sens pe care nici nu o conștientizează. Viața lor e o continuă devenire întru devenire, în loc să fie devenire întru ființă, cum frumos spunea Constantin Noica. Cu alte cuvinte, creatorii de conținut reprezintă omul-masă, de care aminteam în paragraful introductiv. Ei nu mai pot recunoaște o ierarhie autentică a valorilor de vreme ce aceasta s-a dizolvat în ecosistemul poluant al noilor media. Pentru ei, discreția însăși a devenit o valoare vetustă, asociată farmecului unei burghezii apuse (aici mă refer la burghezie nu din punct de vedere sociologic sau marxist, ci, mai degrabă, la indivizi de o ținută intelectual-morală superioară, care se reunesc într-un grup în virtutea acestor atribute ale minții și sufletului lor). Ba chiar îndrăznesc să spun că toți creatorii de conținut prosperă pe plan material tocmai în absența discreției!
Ce mai înseamnă, nu-i așa, simțul ridicolului dacă el intervine ca o frână sau ca un tampon în calea de a face bani?
O valoare la fel de perimată ca însușirea de a fi discret. Pâinea și circul s-au mutat din arenele de gladiatori pe rețelele sociale. Preferințele vulgului, așadar, nu s-au modificat substanțial de-a lungul secolelor. Doar au evoluat la nivel de suprafață, în sincron cu tehnologia. Iar călare pe ultimul val al tehnologiei se află corifeii minunatei lumi noi cu aspiratoarele lor de sens mereu pornite, mereu gata să curețe orice urmă de bun simț caracteristică nu neapărat unei vieți mai bune, ci unei vieți mai stabile la nivel psihologic, mai pline de miez.
Deși am atras atenția mai devreme să nu cădem în tenebre metafizice, mă văd nevoit, în încheiere, să fiu pesimist. Astfel, dacă omenirea ar avea din nou de ales între Iisus și Baraba, nu numai că l-ar alege pe acesta din urmă, dar și-ar face și selfie-uri cu el și le-ar posta apoi pe Instagram și Facebook.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
