Din puşcărie spre literatură

Alexandru Petria

24 March 2014

Alexandru PetriaCe faci, dacă ești un om sensibil, deși nu vrei s-o arăți, în cazul în care ajungi în pușcărie, cu o condamnare de ani lungi? Înnebunești? Ieși înrăit, ros de ură împotriva semenilor? Te sinucizi? Sau detenția îți trezește resurse latente, nebănuite, arătându-ți alte căi de urmat în viață, aplecarea spre spiritualitate? De ultima variantă a avut parte Gheorghe Vîrtosu, un tânăr om de afaceri condamnat în Franța, autorul volumului Destin încarcerat, apărut la editura Adenium. Originar din Basarabia, omul a fugit de acasă de la 15 ani, cu gândul bine fixat în minte să se îmbogățească. Bani a făcut, are, dar a ajuns și în detenție.

Ca în cazul lui N. Steinhardt, recluziunea a lucrat neașteptat. Dacă viitorul părinte Nicolae a descoperit în celulă creștinismul, Vîrtosu și-a dat seama în închisoare de talentul lui literar, și are!, dovadă op-ul de față, cât și o serie de volume pentru copii, ciclul O inimă de broscuță, editate tot la Adenium.

Destin încarcerat e de asemănat cu Călătorie în jurul camerei mele, al franțuzului Xavier de Maistre. Poți să călătorești și între patru pereți, dacă ai imaginație, determinare și, de ce nu?, absența alternativelor.

Nu știu unde aș încadra cu exactitate scrierea. Subintitulat Metamorfozele singurătății, textul este citibil ca un roman, ca o carte de memorii barbotată puternic cu imaginație, însă sigur este o poveste a unei deveniri extraordinare.

Dacă stilistic i-aș recomanda autorului, pe urmele lui Stephen King, s-o lase mai moale cu adverbele, conținutul de adevăr suplinește neajunsurile detectate de un cititor prea exigent. Destin încarcerat este descoperirea libertății prin scris, cu sacrificiile pe care le cere aceasta- episodul cu pulovărul din carte.

Vârtosu personifică animale, obiecte, fenomene ale naturii, stări, transformându-le în personaje. Și îi iese, este captivant. Din magma singurătății carcerale evadează într-o stare de nu știi dacă e de vis sau de trezie, având ca punct de reper figura mamei. Altfel, revolta este imposibilă pe palierul cu 40 de celule îmbâcsite, chiar dacă descoperi viermi în mâncare, fiindcă te toacă sistemul în care drepturile omului sunt vorbe de fațadă: ”Majoritatea produselor, cam 99% dintre ele, erau expirate. Deseori găseam viermi în mâncare, chiar atunci când ne-o aduceau! Îi puteam urmări, printre aburii calzi, cum mișunau bezmetici prin ceea ce administrația închisorii numea hrană.”

Fiind o cronică pentru net, unde nu sunt constrângeri de spațiu, după ce spun că aștept următorul volum din Destin încarcerat, redau, ca să vă incit, un fragment memorabil din carte. Unde e unul dintre motivele pentru care autorul a plecat de acasă. Mărturisesc că și copilăria mea a fost marcată de ceva similar, care mă înfioară și acum. Episodul uciderii unor pisoi:

„Era o zi călduroasă de vară. Eram în vacanță și tot timpul mi-l dedicam cu cea mai mare atenție evenimentelor din gospodărie. Unul dintre acestea fusese faptul că, de numai câteva zile, pisica noastră fătase șase puișori. Știam exact locul, căci o urmărisem cu atenție, așa cum fac toți copiii! Văzusem că în ultimele zile aproape nici nu mai venea să mănânce, îngrijindu-se să le pregătească puișorilor un cuibușor pentru când avea să-i aducă pe lume. Se hotărâse să nască în căpița de fân. Era proaspăt adus de la câmp, clădit cu grijă, încă mai păstra mirosul câmpiei.

Legile nescrise ale comunei însă erau destul de clare, atât în privința câinilor, cât și a pisicilor: pentru a se evita pericolul izbucnirii vreunei epidemii sau al unor accidente la care erau supuși mai ales copiii și bătrânii din cauza animalelor care rămâneau fără stăpân, sătenii hotărâseră să nu stea cu mâinile în sân. Principala măsură de precauție împotriva unei înmulțiri necontrolate luată de comun acord era ca atât câinilor, cât și pisicilor din toate gospodăriile comunei să nu li se lase mai mult de un puișor. Era o măsură dură, dar o acceptaseră toți. Însă eu aveam să aflu despre această regulă ceva mai târziu…

Mi-am amintit cum, în ziua aceea care urma să devină memorabilă pentru mine, mama chemase pisica, păcălind-o cu o bucățică de pâine înmuiată în lapte.

— Pis, pis, pis! Pis, pis, pis! o auzeam strigând-o cu glas de alint.

Observase că de ceva timp era slăbuță, deci era sigură că pe undeva, prin gospodărie, se află puișorii săi. Desigur, pisica era lihnită de foame. O urmă de îndată pe mama, mieunând disperată, pentru că avea nevoie de hrană ca să își poată alăpta pisoiașii. Dar gestul mamei era de fapt o capcană pe care o foloseau cu toții în sat, din moși-strămoși. Făcând-o să o urmeze în casă, mama îi pregătise acolo un vas cu lapte și multe bucățele de pâine, un adevărat festin. Torcând fericită, pisica se lipi puțin de piciorul mamei în semn de mulțumire, și se apucă să mănânce. Probabil socotea că e o zi norocoasă pentru ea… Dar din păcate în ziua aceea avea să i se întâmple o adevărată tragedie. Poate chiar cea mai dureroasă!

După ce o privi câteva clipe, mama o netezi puțin cu mâna, pentru a-i spori încrederea în ea și ieși afară, închizând-o în cămară și lăsând-o să mănânce bine. Am auzit-o apoi strigându-mă:

— Gheorghiță! Gheorghiță, vino repede! Unde ești? Avem de făcut ceva foarte important!

Eu stăteam liniștit pe prispa casei, care dădea în grădină. Mă înarmasem cu o praștie și cu mulți bolovani mici, din țărână și urmăream atent graurii care invadaseră copacii plantați chiar pe hotarul dintre curtea noastră și a vecinilor. Voiam să-i sperii, să-i învăț minte să nu mai dea iama la fructele și legumele noastre, unde poposeau cu grămada ca să ciugulească. Provocau destule pagube în gospodărie! Însă când am auzit strigătul mamei, am lăsat totul baltă și am zbughit-o, căci înțelesesem din tonul său că avea o urgență pentru mine.

— Da, mamă! Ce este? Trebuie să plecăm undeva? am întrebat-o cu o naivitate copilărească.

— Nu, nu plecăm nicăieri. Avem altceva mult mai important de făcut. Ia spune-mi, se opri ea în fața mea, privindu-mă în ochi și luându-mă cald de umeri: tu știi unde și-a ascuns pisica noastră puii, nu-i așa?

— Da! am strigat eu bucuros. A fătat acum două zile în căpița noastră de fân! Șase sunt de toți, turuiam eu, bucuros că pot să-i dau atâtea detalii și mai ales crezând că pe mama o interesa un aspect mărunt, dar care pentru mine fusese foarte important. Sunt așa de frumoși! am continuat la fel de entuziasmat, fără să-i mai dau voie să spună ceva.

— Bine, bine, mă întrerupse mama. Unde-ai zis că sunt? mă iscodi ea, ridicându-se și îndreptându-și privirea spre căpița de fân din curte, despre care îi vorbisem.

— Acolo, în căpiță! i-am răspuns arătându-i cu mâna.

— Bun, repetă mama la rândul său. Du-te repede și scoate-i pe toți, căci vreau să îi văd și eu! îmi spuse ea luându-mă cu binișorul.

Alergam de îmi sfârâiau călcâiele, numai ca să îi fac pe plac. Nu îmi venea să cred că mama îmi împărtășea acea bucurie!

— Te ajung și eu, tot acum! am mai auzit din spate glasul mamei.

Eu ajunsesem deja la căpiță. Era clădită cu grijă, având dedesubt o gaură („răsuflătoarea”, cum îi spuneam noi) prin care trebuia să circule aerul, pentru ca fânul să nu se strice, să nu mucegăiască, să nu se „aprindă” din cauza căldurii, căci și-ar fi pierdut gustul și ar fi putut să le facă rău animalelor care urmau să îl consume. Așadar m-am tupilat în gaura aceea pe care o consideram secretă, în care mă refugiam deseori, mai ales după ce descoperisem acolo puii de pisică. Când m-am apropiat de ei, au început să miaune: simțiseră prezența mea! Erau mici, iar după cum știm cu toții, imediat după fătare, pisoii nu pot vedea, însă, ghidându-se după simțurile lor, au început imediat să se târască, venind și ei către mine. I-am luat în brațe cu mare dragoste, unul câte unul. I-am pus în poala tricoului și am ieșit voios afară, unde mama mă aștepta ținând în mână o sacoșă din pânză. Nu am înțeles ce voia să facă cu ea și nici nu aveam timp să mă gândesc la asta. Abia pășeam, protejând pisoiașii.

— Gheorghiță, ia spune-mi: pe care dintre dânșii ai observat tu că pisica, mama lor, îl alintă mai mult, îl ține mai aproape de ea? mă întâmpină mama, zorită parcă de cineva de la spate.

Petria

Cum stătusem în zilele din urmă la pândă, observasem, desigur, că pisica avea un pui favorit. Era unul alb, presărat delicat cu multe puncte negre, ca niște bobițe de piper aruncate pe zăpadă! Ai fi zis că se trăgea din neamul dalmațienilor! Pe acela părea pisica să îl lingă mai mult, să îl țină mai aproape de ea…

— Acesta! am pus eu mâna pe pisoiașul cu pricina, pentru a i-l arăta mamei.

Fără să spună nimic, mama îi luă în brațe pe ceilalți cinci și, unul câte unul, le dădu drumul în sacoșa aceea.

— Pe acela du-l înapoi, îmi zise mama, arătându-mi pisoiașul pistruiat.

Am făcut întocmai. Eram bucuros: mă gândeam că mama, știind că pisica nu îi alinta și pe ceilalți cinci la fel, îi va duce în casă și ne vom juca noi cu dânșii, îi vom alinta și le vom da de mâncare! Se mai întâmpla asta în timpul iernii, când scroafa avea purceluși mici. Pe cei mai firavi îi aducea în casă. Doamne, ce hărmălaie mai era! Le dădeam nume, ne jucam cu ei, îi dresam! O adevărată aventură, ce să mai vorbim! Erau ierni în care, având purceii în grijă, uitam că Moș Crăciun ar fi trebuit să treacă pe la noi. Așa am crezut acum despre pisoiașii aceia: că îi vom duce în casă și se vor putea bucura și ei de dragoste, ca și fratele lor! Și apoi, nu obișnuiam să răstălmăcesc, să interpretez spusele mamei. Nu-i ieșeam din cuvânt. Când am ieșit din căpița cu fân, pisoiașii din sacoșa mamei mieunau de-ți sfâșiau inima. Mi s-a făcut jale de ei. Am privit-o pe mama nedumerit și am simțit un junghi rece în inimă. Nu mai înțelegeam nimic: ce avea de gând cu dânșii? Mama nu m-a lăsat prea mult să mă gândesc, ci m-a luat de mână și ne-am îndreptat amândoi spre poartă. Nu a scos niciun cuvânt.

„Unde plecăm?”, mă gândeam eu. „Poate vrea să-i dăruiască cuiva?”, îmi ziceam devenind tot mai îngrijorat.

Ajunși la poartă, mama se opri. Îmi întinse sacoșa în care pusese pisoiașii și pe care o legase bine la gură:

— Gheorghiță, cred că a venit timpul să îți încredințez ție una dintre sarcinile noastre gospodărești, îmi zise ea fără să mă privească în ochi.

Nu înțelegeam ce vrea să spună, mai ales că în vocea mamei am simțit o undă de regret.

— Va trebui să duci această pungă la canal și să o scufunzi în apă, îmi zise cu voce tot mai înceată. Să nu-ți fie milă! rosti repede, privindu-mi scânteierile din priviri care prinseseră să joace neliniștite, urmărind-o. Pisoii nu se vor îneca! mai adăugă atunci când văzu că și bărbia începuse a-mi tremura. Ei vor trăi acolo, în apă, ca niște peștișori! Vor înota alături de dânșii, vor deveni prieteni… îmi vorbi mama probabil fără să mai gândească, urmărind doar să înlăture orice urmă de suspiciune din mintea mea.

— Ca nutriile? am întrebat-o eu lipsit de înțelepciune, urmărindu-i orice gest, orice mimică.

— Da! prinse mama din zbor ideea salvatoare. La fel ca nutriile, pisicile au aceleași mustăți, aceeași blăniță! Sunt multe animale care trăiesc în apă împreună cu peștișorii! adăugă ea, vrând să fie cât mai convingătoare. De aceea, ca să se obișnuiască, trebuie să îi lăsăm în apă cât mai devreme, cât sunt încă mici! îmi spuse arătând spre punga pe care o ținea în mână. Așadar tu nu trebuie decât să dai drumul pungii în apă și să pleci de acolo. Ei vor face tot ce trebuie mai departe! Dacă vei rămâne să-i urmărești, nu va fi bine pentru ei, nu vor avea o călătorie binecuvântată, înțelegi? îmi spuse mama, dorind să se convingă că aveam să fac întocmai cum îmi ceruse.

Am dat din cap că am înțeles. Destul de tulburat, am dat să ies pe poartă, dar mama m-a prins de mână:

— Nu cumva să te prindă păcatul ca atunci când vei da drumul pungii cu pisoi în apă să o deschizi, ai înțeles? Chiar dacă ei vor mieuna! sublinie mama. Este exact ca în cazul unui copilaș mic, căruia vrei să îi faci băiță. La început se va împotrivi, dar apoi îi va plăcea. Așa se întâmplă de fiecare dată!

Am dat din nou din cap, rostind încet:

— Da, mamă, am înțeles. Nu trebuie să-mi tot repeți de atâtea ori!

M-am întors și m-am îndreptat spre canalul care trecea prin fața porții noastre. Trebuia doar să traversez drumul. Ajungând la mal, m-am așezat în genunchi și, cu mâna tremurândă, am lăsat încet punga cu pisoi în apă. Puișorii mieunau sfâșietor! Mi se rupea inima! Mila față de ei mă copleși și nu am putut să-mi respect cuvântul pe care i-l dădusem mamei. Am deschis sacoșa și m-am îngrozit: pisoii erau până la gât în apă! Tremurau tare, iar ochișorii li se deschiseseră! Privirea lor m-a paralizat: implorau ajutorul meu. Poate că, fiind cea dintâi făptură pe care o vedeau, m-au considerat mama lor, cine știe?!

„Când vor înota?”, m-am întrebat eu stând aplecat acolo, peste marginea canalului, cu punga în mână. Razele soarelui le săgetară privirile. Parcă ar fi ținut cu mine, nevoind ca pisoiașii să vadă lumina zilei, să nu-l mai vadă pe cel care îi îneca! Din cauza soarelui, lăcrimau tare! Luptându-se cu lumina puternică, voiau parcă să îmi spună: „De ce? De ce ne omori?”.

Am început să plâng. Am realizat ce făceam de fapt și am vrut să scot punga din apă. Dar asta însemna să merg împotriva cuvântului mamei, îmi șopti atunci un gând. Mi-am zis că ea știe mai bine decât mine ce are de făcut. Îndoiala mă măcina, mă sfâșia! M-a trezit din gânduri un mieunat puternic, la fel de sfâșietor, dar care de data aceasta venea de departe, dinspre curte. Mi-am întors privirea și am văzut-o pe pisică îndreptându-se repede către mine. Probabil își auzise puișorii și venea să îi salveze. În clipa aceea m-am întors, am închis plasa și am scufundat-o mai adânc în apa canalului. Nu voiam ca mama lor să vadă ce li se întâmplă puilor! Să nu mă învinuiască pentru ce le făcusem! Apoi am scos mâinile din apă și m-am ridicat. Am dat un pas înapoi, privind ce făcusem și plângând cu suspine. Pisica veni și se uită în apă. Mieunând, se lipi de câteva ori de picioarele mele, rotindu-se printre ele, ștergându-și astfel capul, coada, cum făcea de fiecare dată când voia să o iau în brațe, să o alint, să mă joc cu dânsa. Dar acum nu puteam să o privesc în ochi. Mă simțeam vinovat. Îi omorâsem copiii! Eram un criminal pentru ea! Priveam pierdut spre suprafața apei, unde ieșeau o mulțime de bule de aer. Văzând că nu mă mișc, că nu îi fac nimic, pisica plecă în fugă de lângă mine, continuând să își caute copiii sau, cine știe, voind să meargă repede să aibă grijă măcar de puișorul care îi mai rămăsese.

Mieunatul pisoilor încetase. Am văzut ieșind și ultima bulă de aer și, odată cu ea, ultima fărâmă de viață a puișorilor… Încremenisem. Știam că făcusem ceva extrem de rău! Am vrut să scot punga și să dau fuga la mama, să îi reproșez că mă mințise, că mă determinase să fac ceva împotriva voinței mele! Dar nu îndrăzneam. Nu aș fi putut să mă revolt împotriva ei. Mama era tot ce aveam mai scump pe lume.

Târându-mi picioarele de parcă nu erau ale mele, m-am întors acasă. M-am așezat pe prispă, în grădină. În față nu îmi apăreau decât privirile înduioșătoare, lipsite de apărare ale puișorilor pisicii. Privirea lor îmi domina mintea, inima, conștiința! Îi vedeam aievea! Ce coșmar! Mă străduiam să închid ochii, să mi-i șterg apăsat, doar-doar aș fi putut să înlătur acea vedenie. Mi-am îndreptat privirea spre soare, sperând că lumina razelor mă va ajuta! În zadar, însă, era totul…

Am stat astfel câteva ore bune. Eram dezamăgit, deznădăjduit de toate. Mă disprețuiam pentru ce făcusem. Mă mișcam ca un robot, încât păream că nu mai conștientizez nimic din ce mi se întâmpla. Parcă cineva îmi spălase creierul, mintea, mă golise de absolut tot, lăsându-mi doar imaginea acelor pisoi disperați, lipsiți de apărare, pe care eu… M-am ridicat de pe prispă. M-a fulgerat pe moment ideea că poate mai erau vii! Aș fi putut să îi scot din apă, să îi salvez! Să îi duc departe de casa noastră, de comună, numai să rămână vii! Poate cineva i-ar fi găsit, i-ar fi luat, i-ar fi iubit!

Pașii nesiguri mi s-au transformat repede în salturi uriașe, voind să ajung cât mai repede la canal. Am intrat în apă așa îmbrăcat cum eram. Am început să caut, înaintând încet, cu mâinile prin apă. Simțeam nerăbdarea amestecată cu furia pe mine însumi că nu mă gândisem mai devreme la asta!

Am găsit sacoșa cu pisoiași, în sfârșit… Cu mâinile tremurânde, am scos-o. Dar erau morți: se înecaseră cu toții. Golit pe dinăuntru, m-am lăsat pradă disperării, neputinței, resemnării… Simțeam că nu mă mai pot ține pe picioare. De aceea, m-am lăsat în genunchi, încovoiat de durere. Am tras un bocet cu suspine care îmi zguduiau tot trupul, făcându-mi-l să tresalte… Parcă murise mama, nu niște pisoiași. Când am simțit că până și lacrimile mi se uscaseră, cu nasul sfârcotind, căci fața îmi era plină de muci, de mâl și de cine mai știe ce, fără să țin cont de nimic, am închis sacoșa. Am luat-o cu mine și am pornit spre casă. Dar nu m-am apropiat de poartă. Am intrat în grădină printr-o gaură mascată în gard, pe care o făcusem ca să mă pot furișa afară din curte fără să mă vadă părinții. Scosesem cuiele scândurii de jos și astfel o puteam mișca cu ușurință, putând să părăsesc oricând voiam curtea, fără să mai cer voie cuiva.

M-am apropiat de stogul cu fân, acolo unde fătase pisica. Am zărit-o intrând la puișorul care-i mai rămăsese. Un junghi mi-a străpuns din nou inima, îndurerând-o. Am lăsat punga cu pisoiașii lângă un păr din apropiere. Furișându-mă, ca nu cumva să mă vadă mama sau altcineva care să îmi descopere intențiile, m-am dus să aduc hârlețul. Se afla nu departe, rezemat de gard. M-am întors și am săpat, chiar acolo, lângă căpița de fân, o groapă adâncă de vreo jumătate de metru. Apoi m-am mai furișat o dată, de data asta în casă. Am adus prosopul cu care mama mă ștergea de fiecare dată după băiță. Prosopul meu alb… După ce l-am împăturit în două, l-am așezat cu atenție pe fundul gropii. Pe el am așezat cu mare grijă pisoiașii, câte unul. I-am învelit cu capătul celălalt al prosopului. Ascunzându-mi apoi fața în palme, am plâns cu durere… Mi se părea că lacrimile îmi erau de sânge.

Am acoperit apoi groapa, iar din câteva crenguțe am încropit o cruce pe care am înfipt-o la capătul mormântului. Iarăși am lăcrimat. Făcusem totul cu mișcări încete, pline de respect, cuprins de o mare durere, exact cum văzusem la cele câteva slujbe de înmormântare la care participasem în familie. După ce am așezat hârlețul la locul său, de unde îl luasem, am luat sacoșa în care fuseseră pisoiașii și, cu pași târșâiți, am plecat în căutarea mamei. Am găsit-o la bucătărie, cum mă așteptam. Majoritatea timpului și-l petrecea acolo. Intrând ușor, pe neauzite, am închis ușa după mine. M-am oprit, privind-o; trebăluia de zor, pregătindu-se să curețe o rață de pene: prepara masa de seară.

La vederea raței tăiate, care mi se păru că se mai zbătea puțin în mâinile mamei când voia să o bage în apa încropită ca s-o opărească, s-o poată peni mai ușor, durerea mea se amplifică. Și totuși, în minte îmi apăru imaginea noastră, a tuturor copiilor, venind flămânzi de-afară și așezându-ne nerăbdători în jurul mesei, așteptând să ni se pună ceva în farfurie… Începeam să simt și gustul amar al vieții…

Nici nu știu cât oi fi stat așa, privind-o pe mama, încremenit cu sacoșa aceea în mână. Când m-a observat, m-a privit din cap până-n picioare și, văzându-mă ud, murdar peste tot, dar mai ales cu privirea pierdută și chipul plâns, a sărit de pe scaun, a lăsat rața din mână și m-a cuprins cu putere în brațe. M-a strâns, voind parcă să ia cu propria-i inimă durerea care își dădea seama că mă doborâse. A înțeles îndată ce se întâmplase…

— Ți-am spus să nu te uiți în plasă… șopti ea, strângându-mă parcă și mai tare.

Plângeam înăbușit, nu mă puteam abține.

— Te implor, promite-mi că niciodată în viața matale nu mă vei mai pune să fac așa ceva! încercam eu să vorbesc, căci plânsul cu sughițuri mă împiedica să pot pronunța corect cuvintele.

Mama își imagina foarte bine prin ce treceam: orice mamă simte trăirile copiilor săi, ca și cum le-ar trăi ea însăși. Știa că aveam o relație specială cu fiecare dintre animalele gospodăriei. Știa cât de mult le iubeam, ca și pe frații mei! Știa cum le vorbeam! Și tocmai eu, la rugămintea ei, fusesem cel care luase viața unor făpturi lipsite de orice apărare! Începu și ea să plângă. Mă săruta necontenit pe creștet. Îmi șopti apoi cu regret:

— Da, dragul mamei, îți promit! Niciodată în viață n-o să se mai întâmple așa ceva! Unde-s pisoii? mă întrebă ea, dorind să schimbe subiectul, să mă ajute să ies din starea aceea de cumplită deznădejde.

— I-am îngropat lângă căpița de fân, unde s-au născut, i-am răspuns printre sughițuri. Am vrut să fie alături de familia lor… i-am explicat eu decizia.

Mama plângea. Regreta amarnic ce făcuse, îmi dădeam seama de asta. Am stat mult timp îmbrățișați, până ne-am liniștit amândoi. Apoi mama s-a desprins încet, mi-a luat punguța din mână și mi-a zis:

— Vrei să mănânci? Nu ți-e foame?

Absent, am dat din cap că nu.

— Atunci, poate vrei să te duci în drum, la joacă, cu prietenii tăi! Poți să stai cât vrei! mă îndemnă ea. Luându-te cu joaca, vei uita această durere.

Nu m-a convins. La fel de absent, am clătinat iarăși din cap, refuzându-i îndemnul. S-a îndreptat atunci spre masă. De sub mușamaua cu cerbi care o acoperea, mama scoase câțiva bănuți, niște mărunțiș, căci acolo ținea banii de obicei.

— Uite, mergi la magazin și ia-ți ce vrei tu! Bomboanele tale preferate! Au desenate pe ambalaj un cap de pisică, a încercat mama să mă învioreze.

Nu am zis nimic. Am înțeles că insista să plec de acasă, să ies din gospodărie, ca să pot uita trauma prin care trecusem. Ea avea de făcut mâncare, nu putea să piardă tot timpul, nu putea merge cu mine, cum poate mi-aș fi dorit și și-ar fi dorit la rândul său. Am luat tăcut mărunțișul acela și, așa cum eram, murdar din cap până-n picioare, am plecat. Eram din cale-afară de trist. Nici nu mai știu ce am făcut, pe unde am umblat. Sufletul îmi era pustiit, așa încât nimic altceva nu a mai avut importanță din tot ce s-a mai întâmplat. Imaginea pisoilor avea să îmi domine mintea toată ziua și tot restul vieții.“



Citiţi şi

Un Nobel pentru cordialitate

Reacții la Nobelul lui Dylan

Cele ca tine nu vor ajunge femeile nimănui. Ele devin literatură!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,121 views

Your tuppence

  1. Anca / 24 March 2014 19:47

    Brrrrrr. Bunica ii arunca pe apa. Se zbateau sa razbata la suprafata din apele involburate, ii zaream itind capsorul de sub apa, cu ochii inca nedeschisi, din loc in loc, luati de vartejuri, pana nu-i mai zaream. Tot ce-mi mai amintesc e ca apele erau intotdeauna involburate.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro