Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Două puncte ucigașe

24 September 2018

Inspectorul criminalist Alina Dogaru privea încruntată la cele trei bucăți de hârtie aflate pe biroul ei. Dacă în locul ochilor verzi ar fi avut două lasere, hârtiile de mult ar fi fost făcute scrum, dar așa se încăpățânau să supraviețuiască privirilor ei încruntate.

— Domnișoară inspector, i-a spus ceva mai devreme specialistul de la laboratorul criminalistic, tot ce vă pot confirma este faptul că cele trei hârtii au fost scoase la aceeași imprimată. Vă mai pot confirma că au fost scrise cam la o oră diferență după ora la care fetele au fost ucise. Asta bineînțeles dacă ora furnizată de medicul legist este corectă.

Mereu același război surd între specialiștii de care aveau ea nevoie ca să rezolve cele trei crime din oraș. Dar Alina avea și tact, și răbdare, așa că l-a întrebat calm:

— Despre imprimantă ce mi-ați putea spune, domnule Vlădescu?

Specialistul a scos o lupă din buzunar și a apropiat-o de una de foile de hârtie aflate în folia de protecție. Îi arătă câteva puncte pe colțul primei foi de hârtie, apoi făcu același lucru și cu celelalte, pe urmă a spus:

— După cum vedeți, cilindrul presor al imprimante are aici o mică imperfecțiune care ne permite să constatăm că foile au fost scoase la aceeași imprimantă. Vechimea cernelii ne permite să stabilim data și ora la care au fost imprimate, iar compoziția cernelii îmi confirmă că este vorba de o imprimantă Canon.

moarte

— Dar altceva nimic în plus.

— Altceva nimic în plus, îi confirmă cu părere de rău specialistul. Dar dacă ne aduceți imprimanta, o vă pot confirma în cel mult cinci minute dacă este vorba despre aceeași imprimantă care a fost folosită la scrierea mesajelor. Iar identificarea ei este atât de sigură, că aș putea depune fără nicio problemă mărturie în fața judecătorului că așa este.

— Dar pentru asta trebuie mai întâi să aduc imprimanta!

— Așa este, a confirmat specialistul și a plecat, lăsând-o să privească mai departe încruntă la cele trei foi de hârtie.

Ceva din cuvintele scrise pe ele îi era teribil de cunoscut, dar nu se puteam gândi nicio clipă despre ce anume ar putea fi vorba. Sau poate că nu era vorba despre cuvinte, ci despre altceva. Poate că despre așezarea cuvintelor în pagină sau… cine știe ce altceva.

„Stilul este omul însuși” a spus Buffon și Alina era sigură că personalitatea ucigașului era ascunsă aici printre cele câteva rânduri, dar cum să-l scoată la iveală? Și asta cât mai repede, pentru că nu putea uita cuvintele dure spuse de comandantul poliției în dimineața asta.

Nu, nu a țipat la ea, pentru că șefului nu-i stătea în obicei să țipe la subordonați, dar a fost mai dur ca în alte dăți. Ba, mai mult, i-a dat pe ceilalți colegi afară din birou, ca ei să nu audă cum o ceartă.

După ce toți ceilalți au ieșit, s-a ridicat în picioare și a zis:

— Domnișoară inspector, aveam probleme mari: în ultimele două săptămâni în orașul nostru au fost ucise trei fete, toate trei în același mod, toate trei având alături câte un bilet identic. După modestele mele cunoștințe în ale criminologiei, aș spune că avem de-a face cu un criminal în serie, nu-i așa?

— Așa este, domnule comisar șef, admise Alina cu o jumătate de gură.

— Când am cerut de la București să îmi trimită pe cineva specialist în criminali în serie, știi ce mi-au spus?

— Nu știu, domnule comisar șef, a răspuns cuminte Alina, deși bănuia într-un fel răspunsul.

— Mi-au spus că avem aici pe cel mai bun specialist în criminali în serie din România. Este vorba de inspectorul Alina Dogaru, așa că ce naiba mai vrem și noi? Chestorul a fost foarte dur cu mine, așa să știi.

Alina știa de unde i se trage asta: în urmă cu un an fusese un curs de specializare în Statele Unite ținut de compartimentul FBI din Washington. „Criminali în serie” se numea cursul și adevărul este că aflase multe despre acești tip de criminali. Pe diploma pe care o primise la plecare exact asta scria, dar până acum nu se confruntase cu un criminal în serie, ci doar cu ucigași mărunți care uciseseră mai degrabă din furie sau frustrare și care nu își ascunseseră în niciun fel urmele.

— Chestorul mi-a dat destul de clar de înțeles că nici nu poate fi vorba ca în orașul nostru să se petreacă și a patra crimă, așa că, la treabă, domnișoară inspector. Dacă mai este vreo fată ucisă în următoarele zile, cred că vom zbura amândoi din poliție: eu mai am câteva luni până la pensie, așa că nu pentru mine îmi fac griji, ci pentru dumneata care ai viitorul în față. Îți ofer toate resursele, toți oamenii de care ai nevoie, dar prinde-l pe ticălos.

— Am înțeles, domnule comisar șef, a spus spășită Alina și s-a întors la cele trei bilete pentru că asta era tot ce avea pentru a rezolva cele trei crime.

În timp ce mergea încruntată pe coridor, își repeta mereu în gând: „Stilul este omul, stilul este omul”, iar toți cei care se nimereau în drumul ei se fereau, făcându-i loc să treacă, chiar dacă aveau grade superioare. Toți știau ce greutate duce pe umeri zilele astea și nimeni nu ar fi vrut să fie în locul ei.

Acum trei săptămâni, pe unul din locurile virane ale orașului, a fost descoperit cadavrul unei fete. Fusese strangulată în altă parte și adusă acolo unde fusese găsită de un om al străzii care sunase înspăimântat la 112.

Era destul de departe de oraș și atunci când a ajuns la locul unde fusese găsit cadavrul fetei, Alina a mulțumit în gând lui Dumnezeu că în ziua de azi până și oamenii străzii au telefoane, astfel că au ajuns în timp record. Au ajuns, dar au ajuns degeaba fiindcă, deși locul era pustiu, prin apropiere treceau destul de multe mașini, astfel că nu s-a putut stabili cu ce fel de mașină a fost adusă fata acolo.

De sacoul elegant al fetei fusese prins cu un ac de siguranță un bilet scris la imprimantă pe care se găsea un text destul de misterios: „Cine vorbește prea mult.. va tăcea pe vecie”.

Toți au fost de părere că biletul voia, de fapt, să pună criminaliștii pe o pistă greșită, fiindcă fata era o tânără studentă despre care s-a stabilit că nu era implicată în niciun fel de activități ilegale.

La numai câteva zile, a mai apărut cadavrul unei tinere fete, iar ieri altul. Fiecare din ele era însoțit de câte un bilet pe care era scris același text criptic. Stilul de operare al ucigașului era identic: le ucidea în altă parte, apoi le transporta cu mașina în unul din locurile virane ale orașului.

„Stilul este omul”, își repeta Alina pentru a mia oară și ar fi putut jura că mai întâlnise cuvintele astea de curând.

„Unde naiba le-am mai văzut?”, se întrebă ea de nenumărate ori în cursul zilei și, după sfârșitul programului de muncă, a coborât la mașină fiindcă de câteva zile cu atâtea probleme pe cap, uitase cu totul să mai meargă la sală. Se simțea greoaie, stresată și spera ca exercițiile zilnice să-i mai reducă măcar din stres, dacă nu aveau să-i rezolve cazul.

A parcat în apropierea sălii de gimnastică și, înainte de a coborî, a privit la panoul imens de pe care o privea un bărbat solid și mușchiulos ras în cap și cu trăsături care aminteau de un arab. Dar nu imaginea responsabilului săli i-a atras atenția Alinei, ci inscripția de sub ea: „Dacă vrei să arăți ca mine.. vino la noi!”

A tresărit și nu a mai coborât din mașină, de parcă i-ar fi fost frică să nu alunge gândul care tocmai îi venise. A început să butoneze pe telefon și, după ce a accesat pagina de Facebook a sălii de gimnastică, nu i-a venit să creadă: peste tot punctele de suspensie erau înlocuite cu doar două puncte în loc de trei. Ca să fie mai sigură s-a dus și a căutat definiția din dicționarul online: „Puncte de suspensie sau puncte-puncte reprezintă un semn de punctuație care constă din trei puncte așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a șirului vorbirii”.

„Al meu ești, neicușorului”, gândi Alina și a renunțat cu totul la gândul să mai facă exercițiile pe care și le propusese. S-a întors cât a putut de repede la birou și a scris o cerere pentru judecătorul de serviciu prin care solicita o percheziție asupra sălii de gimnastică și ridicarea probelor care ar fi putut duce la prinderea criminalului. La dosar a adăugat câteva foi printate din cele luate de pe pagina de Facebook: 12 Aprilie – At the office.., 23 Mai – Suppliers.. și multe, multe altele. Procurorul de caz, Vladimir Tudorache, era plecat din localitate, așa că și-a luat inima în dinți și s-a prezentat ea la judecătorie, de frică să nu se mai întâmple o crimă din cauza lipsei ei de acțiune. Din nefericire, judecător de serviciu era Adelina Vasilescu, renumită în tot orașul pentru exigența ei împinsă uneori la extrem. Nu s-a dezis nici acum, pentru că i-a aruncat dosarul în față și i-a spus sictirită:

— Domnișoară inspector, dumneata vrei să invadezi intimitatea unui om numai pentru că ți se năzărește dumitale că băiatul ăsta scrie puțin mai aiurea. Uite că și eu sunt înscrisă la aceeași sală și fac chiar cu el exercițiile și nu mi se pare deloc un criminal. Ba, dimpotrivă, este un om extrem de politicos și manierat.

Alina a plecat încruntată din biroul judecătoarei și chiar la ieșire din Judecătorie l-a întâlnit și pe procurorul de caz care, văzând-i figura supărată, și-a dat seama imediat ce s-a întâmplat.

— Îmi pare rău că am întârziat, Alina, i-a spus el, dar cu un dosar așa de subțire, crede-mă nici măcar eu nu aveam succes chiar dacă judecătoarea mă simpatizează cât de cât, a spus el după ce a răsfoit dosarul. Trebuie să găsești ceva mai consistent.

„Ce naiba să găsesc mai consistent și mai clar decât atât?” s-a întrebat ea, în timp ce intra în biroul ei unde o așteptau cele trei foi de hârtie. A oftat și i-a sunat pe agenții Vasile Arnăutu și Virgil Voicu, ajutoarele ei de nădejde, să vină urgent la ea în birou. După ce îi fusese repartizat acest caz, i-a fost dată mână liberă să își aleagă pe oricine din departament, dar ea i-a preferat pe cei doi, urmând ca la o adică să mai solicite întăriri. Cu cei doi agenți mai lucrase și altădată și chiar dacă erau mai tineri cu vreo doi, trei ani ca ea, îi plăcea la ei că aveau mintea deschisă și erau receptivi la nou și mereu o întrebau despre tehnicile învățate de ea peste ocean.

După ce au intrat la ea în birou, i-a poftit să ia loc și le-a arătat dosarul respins de judecătoare și i-a rugată să se gândească ce alte probe ar putea să mai găsească ca să o mulțumească.

Virgil Voicu, cel mai tânăr dintre cei doi agenți, a oftat greu și a spus:

— Domnișoară inspector, poate găsim, poate nu găsim alte probe, dar după câte mi-ați arătat, eu sunt sigur că acest Marin Manolache este criminalul.

Atât Alina cât și colegul lui l-au privit curioși și, în cele din urmă, colegul lui a fost cel care l-a întrebat:

— Ce naiba te face să fii atât de sigur?

Virgil a mai oftat o dată, parcă și mai greu decât prima dată, apoi, privind într-o parte, a spus:

— Acum vreo trei ani am fost și eu la sala aia renumită pentru că am fost impresionat de reclama lor și voiam să devin un pachet de mușchi cu care să dau toate fetele pe spate.

Pentru că după ce a spus asta, a rămas cu ochii ațintiți în gol, fără să mai spună nimic, tot agentul Arnăutu a fost cel care l-a îmboldit:

— Ei, și până la urmă le-ai dat pe spate?

Virgil a tresărit și a spus oarecum rușinat:

— De dat le dădeam, sigur că le dădeam pe spate, numai că le cam dădeam degeaba.

Agentul Arnăutu s-a încruntat și l-a întrebat:

— Cum adică le dădeai degeaba? Fii și tu mai explicit.

Rușinat, Virgil a arătat spre partea de jos a abdomenului și a spus cu voce scăzută:

— Adică vreau să spun că pe măsură ce îmi creșteau mușchii, mi se strica jucăria.

Agentul Arnăutu izbucni în râs și l-a întrebat:

— Adică vrei să zici că nu ți se mai scu…, văzând privirea severă a inspectorului Alina Dogaru se corectă instantaneu. Adică vrei să zici că nu mai aveai erecție?

— Ei dacă ar fi fost numai atâta, se mai rezolva cumva, dar să mor eu dacă nu se făcea pe zi ce trece tot mai mică. Ajunsese la un moment dat să nu fie mai mare ca degetul mic.

— Mda, destul de grav pentru un bărbat în floarea vârstei ca tine, dar tot nu văd de ce ar ucide cineva pentru atât lucru. Dacă vezi că nu merge, nu merge și gata, le lași în pace pentru că bunicul meu avea o vorbă: „Dacă nema putirința, nu mai chichirez gâlceava!”.

— Ar fi bine să fi fost atât de simplu, spuse morocănos agentul Voicu. Numai că dacă tot arătam ca un pachet de mușchi, atrăgeam o mulțime de fete care se țineau ca scaiul după mine. Totul era perfect până ajungeam în pat, unde mai trăgeam de timp, mai prelungeam preludiul, dar în cele din urmă venea momentul adevărului și eu, vorba bunicului tău „nema putirința”. Unele, mai din milă, mă răbdau așa un timp pe lângă ele, dar cele mai multe au început să vorbească și să facă haz de mine.

— Te înțeleg, a spus inspectorul, dar tot nu pricep cum ar putea ajunge cineva la crimă din atâta lucru?

Agentul Voicu ridică din umeri și spuse:

— Știu că nu vă vine să credeți, dar la un moment dat era gata, gata să strâng cu mâinile mele pe una din fetele astea de gât. Am să vă arăt imediat de ce, spuse el și a început să butoneze pe telefon, iar în cele din urmă le-a arătat un fel de fotografie caricatură în care un bărbat frumos și mușchiulos era extrem de slab dotat, iar unul mai urât de lângă el era supradotat :

Când am primit fotografia asta, am văzut roșu în fața ochilor și m-am dus la ea acasă, gata să fac moarte de om. Norocul ei a fost că vechiul meu prieten se învârtea ca turbat prin fața geamului ei, fiindcă altfel aș fi fost în arest arestat chiar de voi.

— Stai că nu pricep, a intervenit Alina încercând să îl scoată din starea de tulburare în care căzuse. Cum se împacă ce ne-ai povestit cu faptul că am auzit că luna viitoare te căsătorești?

Fața agentului se lumină și spuse bucuros:

— Păi la mine toată povestea asta s-a terminat cu un fel de happy end pentru că ultima din fetele pe care l-am cucerit este săsoaică și vorbește la perfecție germana. Pe lângă asta, este și biochimistă și a aflat că substanțele astea care cauzează atâtea probleme au fost descoperite de chimiștii germani în timpul celui de al doilea război mondial când au fost folosite intens de trupele germane de elită. Conducătorii Germaniei de atunci nu erau interesați de performanțele sexuale ale trupelor, ci de eficiența lor și de capacitatea de a face față exigențelor de pe câmpul de luptă. Tot ea a găsit și remediul care este atât de simplu, încât nu mi-a venit să cred că în numai câteva luni am revenit la normal.

— Bravo, mă bucur pentru tine, a spus Alina încercând să pară bucuroasă, dar se vedea că era cu gândul tot la problema ei. Totuși, am nevoie de o soluție cum să rezolvăm acest caz…

Agentul Arnăutu tuși ușor ca pentru a atrage atenția asupra lui și în cele din urmă a spus:

— Eu am o soluție, numai că nu este prea ortodoxă și nu știu dacă o să fiți de acord cu ea…

Ochii Alinei s-au luminat instantaneu:

— Orice, numai să nu mă pui să ucid pe cineva.

— Nu, nici vorbă de așa ceva, se eschivă cu un gest agentul. Este vorba doar să-l folosim pe Limbuță.

— Limbuță? întrebă nedumerită Alina. Cine naiba este și Limbuță ăsta?

— Este unul dintre informatorii noștri, domnișoară inspector. L-am mai folosit de câteva ori în astfel de cazuri și noi i-am acoperit urmele pentru că ne-a fost de mare folos.

— Spune! l-a îndemnat Alina.

— Mă gândeam să-i sugerăm să dea la noapte o spargere la sala de gimnastică de unde să fure un laptop și ce s-o mai găsi pe acolo, iar ca cireașa de pe tort să fure și imprimanta din biroul administratorului.

— Și cu ce ne ajută asta pe noi? întrebă Alina, dar o urmă de înțelegere își făcu loc în mintea ei.

— Păi, să zicem că eu și cu colegul meu îl întâlnim întâmplător și ni se pare suspect bagajul pe care îl are asupra lui, așa că îl invităm la sediu unde îi luăm o declarație cu locul de unde a sustras lucrurile. Dacă și expertul în imprimate ar putea fi trezit din somn, până dimineață am putea obține de data asta pe bune un mandat de percheziție la sala.

— Ai dreptate, fiindcă dimineață la prima oră va trebui să preluăm înregistrările video din sală ca care să coroborăm ora la care au fost scrise mesajele cu prezența la sala de gimnastică a inculpatului.

Văzând privirile celor doi ațintite asupra ei, se corectă:

— Mă rog, să zicem că prezența la sală a viitorului inculpat.

Totul a decurs ca la carte și când Limbuță a ajuns la sediu, condus de cei doi agenți, până când acesta a dat declarația, a fost trezit din somn și specialistul care în numai câteva minute a semnat o adeverință prin care certifica coincidența dintre cele două tipuri de scris și faptul că imprimanta arătată a fost folosită la scrierea mesajelor găsite pe cadavrele fetelor…

A doua zi dimineața nu a fost nicio problemă să obțină mandatul de percheziție, iar numai două ore mai târziu și cel de reținere pentru Marin Manolache.

Unul din jurnaliști a reușit să se strecoare până lângă arestat și l-a întrebat înainte de a fi introdus în mașina poliției:

— De ce le-ați ucis, domnule Manolache?

Criminalul a întors doi ochi înnegurați spre el și i-a răspuns:

— Păi dacă au vorbit prea mult, eu ce era să fac?

Mașina a pornit în trombă spre arest, înainte ca jurnalistul să apuce să mai întrebe ceva.

Guest post by Ionela Gălușcă

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Se spune că părinții nu mor niciodată…

„Mulțumesc, mamă, că ai luptat să trăiești!”

Ursa minor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
370 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro