Dragă fată de 17 ani, ce bine că ai îndrăznit să ne scrii

17 March 2019

Azi-noapte, puțin după miezul nopții, am primit pe mesageria revistei textul de mai jos. Niciun adolescent n-ar trebui să fie treaz, să plângă și să-și verse durerea în scris la ora aia decât dacă e nefericit în prima lui iubire. Atunci crește, cum cresc pruncii în somn. De fericire, e firească orice oră, oricâte lacrimi, oricâte scrisori, știm bine. Citiți și spuneți-mi apoi că exagerează ori că asemenea întâmplări nu lasă urme în femeia de mai târziu. Abuzul verbal e la fel de dăunător ca pumnul ori palma. I-am răspuns cu o încurajare mai lungă, pentru că eu însămi am fost un copil  abuzat, un adolescent nevoit să-și inventeze o lume ca să poată părea… Și e foarte trist. greu scapi, dacă scapi, de această povară a neiubirii, nepriceperii, fricii unor părinți de a nu fi făcuți de rușine mai puternică decât dragostea ori, mai grav, neputinței lor de a înțelege răul pe care ți l-au făcut și care a avut teribile consecințe. Pentru că n-ai știut de ce faci una sau alta, pentru că ai bravat, te-ai distrus distrugând, ai trăit poate altă viață. Cu regretele ce să mai faci? Ajungi, dacă poți, să înțelegi, să ierți tu, ca să poți trăi cât mai ai de trăit. Pentru că nu de un “iartă-mă” ai nevoie să fie spus de bătrânul tău tată sau bătrâna ta mamă, ci de privirea aceea care-ți spune ca, în sfârșit, a înțeles ceva, oricât.

Dragă fată de 17 ani, ce bine că ai îndrăznit să ne scrii, ce bine că ție îți poate cineva spune acum, chiar dacă e străin, o vorbă bună, poate un sfat care să-ți folosească, că poți primi poate răspunsurile pe care le cauți, că poate așa nu vei ajunge o femeie resentimentară, că nu vei greși nici imitând comportamentul abuziv, dintr-o răzbunare inexplicabilă, nici exagerând în cealaltă direcție cu copiii tăi. Să fii bine! Nu mai e mult și pleci de acasă și te vei crește singură. Și, să nu uit, scoate-ți din minte, te rog, că ești un nimeni, da? 🙂

“Eu sunt momentan un nimeni în această lume. O adolescentă de 17 ani, “o proastă” care învață pe brânci să ajungă cineva în viață. Vă scriu în numele tuturor celor cărora aripile le sunt tăiate de oamenii fără inimă, de oameni care se consideră superiori datorită vârstei lor. Vorbele noastre reprezintă pentru ei doar “comentarii”, doar “aberațîi”… Și mă doare atât de tare să o spun, dar trebuie, că părinții noștri sunt cei care ne privesc că pe niște “inutili”, “inculți”, “nebuni”.

Atât de bine vă simțiți când răniți o persoană, când vă răniți propriul copil? De fapt, voi l-ați făcut, voi îl omorâți. Și poate nu îl ucideți fizic, dar psihic vă asigur că îl măcelăriți: copilul vostru va simți cum sufletul i se destramă, va descoperi că vrea să spună cuvântul “mama” și să plângă din dragoste pentru ea, dar nu poate… Nu poate pentru că e rănit și provocat continuu.

Am avut discuții diverse cu prieteni, chiar și cu necunoscuți, viitori oameni de succes, dar ale căror păreri sunt desființate, care se simt incomod în lumea asta, în care noi nu știm să comunicăm.

Mă simt de parcă aș avea un handicap din cauza voastră, a celor pentru care satisfacția de a-și umili copilul împiedică exprimarea regretul față de vorbele spuse. Nu, mama mea nu și-a cerut niciodată scuze, nu că aș fi vrut vreodată. Susține că “ea m-a făcut pe mine, nu eu pe ea” și că “ea comandă în casă”, iar eu, umilită, încerc să o fac să înțeleagă că mă doare când mă umilește și ii spun asta cu lacrimi în ochi, dar pentru ea sunt doar picături de apă. Pentru mine, nimic altceva decât picături din suflet. Nu va imaginați cât suferă un copil când este jignit de propriul părinte, nu știți cum e să audă din gură celui ce i-a dat viață cuvinte jignitoare. Plâng și mă doare. Mă doare atât de tare că închid ochii când scriu, doar atunci parcă îmi mai alin sufletul…

Nu am spus niciodată că nu mă iubește sau că nu o iubesc, dar cer atât de mult, e un efort imens să înveți să nu îți mai jignești copilul? Acum, gândurile mele s-au imprimat și mai adânc în mine, dar să fii laș într-o asemenea situație e doar o strategie, nu frică sau disperare. Eu știu un singur lucru, acela că Dumnezeu m-a lăsat pe mine, și nu numai, să ajut lumea să facă un bine, să facă mai bine. Așa că nu mă voi opri niciodată să-i spun mamei să nu mai țipe fără rost, să nu mă mai umilească și jignească, căci Dumnezeu îmi dă puterea, el e cel care îmi adună bucățelele de suflet și mi le lipește a nu știu câtă oară la loc și ele se desprind din nou la următorul val de acuzații, iar eu încerc să par în față mamei o lașă, ca să nu amplific cearta pe motivul că “tot eu am gura mare”.

Dragii noștrii părinți, vă rugăm, puneți-va în pielea noastră, a celor care nu își pot recăpăta demnitatea și încrederea în sine. Și poate că acest text nu e perfect coerent, știu că nu am dat acum tot ce am mai bun, dar e scris ca o revoltă mută, cu o durere de cap provocată de prea multe lacrimi.”

Top cinci filme despre adolescență

Și tu ne poți scrie, de aceea existăm! 🙂

Preferabil despre cât de bine îți e, dar și când ai o problemă și nu e nimeni prin preajmă sau nu ai curajul să vorbești cu un apropiat.  

Adresa: office@catchy.ro.



Citiţi şi

Întoarcere în trecut? NO WAY!

Soacră-mea

Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Oana Ciulei / 14 April 2019 9:14

    Draga adolescenta de 17 ani,

    Am fost in situatia ta; din durere si furie am ales sa fac o facultate cat mai departe de casa, tocmai pentru a-mi demonstra mie insami ca sunt exact opusul a ceea ce sustinea parintele meu. Am trecut prin multe; i-am iubit si urat in acelasi timp pe amandoi, pentru multi ani. Acum? Acum am inteles ca, fiecare generatie vine cu limitarile ei. Parintii mei sunt “blocati” in cutumele societatii in care au fost nevoiti sa evolueze. Si noi vom fi blocati in cutumele generatiei noastre si a societatii in care am evoluat DACA… alegem sa facem asta. Daca am ramas cu sechele? Da… invariabil ramai cu ele.. sunt cei ” 7 ani de acasa”, care pot transforma in mai multi ani. Am luptat cu ele – mai precis cu mine insami… dintr-o timida incurabila, care prefera sa ascunda orice greseala sub un pres de minciuni doar de frica, am ajuns sa fac exact opusul. Daca a fost greu? Uneori aproape imposibil, pentru cel mai tare si cel mai greu este sa ne depasim demonii din interior; cei personali sau cei care au fost “saditi” in interiorul nostru ( frica, umilinta, sentimentul de “not good enough”). Nu am o reteta pentru tine… pentru ca suntem diferiti. Am sugestii, pentru ca sfaturi nu imi permit sa dau: STOP. Opreste-te din a plange. Indreapta-te spre oameni de calitate, profesori care ii poti considera mentori, oameni care vezi cau un echilibru in jurul lor. Discuta cu ei; invata, citeste. Vei vedea ca in prima faza, frustrarea parintelui tau va deveni alta :” asculti de straini, in loc sa asculti de mine”… si stii de ce? Pentru ca mama ta, din frustrarile si fricile ei interioare, te-a transformat pe tine in scopul vietii ei, ea uitand sa isi traiasca propria viata. Nu o condamna… este o dragoste oarba, egoista si posesiva. Dar nici nu te lasa prinsa definitiv in plasa ei. Nu ascunde ce simti; fi selectiva insa cu ceea ce spui. Fara sa iti dai seama, vei deveni un om extrem de puternic tocmai din cauza ei. Dar nu langa ea. Pentru ca aripile tale sa revina la forma lor stralucitoare, va trebui sa decizi cand va veni momentul sa te rupi din acest cerc vicios. Asta nu inseamna sa fugi de acasa…mai ales acum. Inseamna sa te uiti in oglinda si sa te intrebi :” eu ce vreau sa fiu: OM?. Daca asta vreau sa fiu, atunci, cu riscul de a fi numita egoista, va trebui sa ma pun pe primul loc pe mine. Sa invat sa fiu pe picioarele mele”. Acum ai mare nevoie de validare emotionala: nu te cunosc, insa stiu ce simti. Validarea eu mi-am construit-o prin: carti citite, filme vazute, cursuri urmate, oameni cu care am interactionat… fara sa mai validez aceste actiuni cu parintii mei. Ei erau multumiti de faptul ca sunt :” cuminte”, si aveau doar grija de note. Atat. Eu imi construiam aripile. Acum? Acum rolul s-a inversat: ei sunt copii, iar eu parinte. In genul acesta de relatii cam asta se intampla. Si, cand simt ca incearca sa isi recapete controlul de parinte autoritar si posesiv care l-au avut pana la 18 ani, si ceva timp dupa, aplic o metoda blanda, dar ferma: TACEREA; ABSENTA. Pentru ca ei nu mai pot acum sa inteleaga raul facut, plus ca nu mai pot sa accepte greselile facute. Eu pot; si cea mai buna acceptare este aceea de a nu le raspunde jocului lor. De ce? Pentru ca am inteles, acceptat intr-un final motivul esential – extrem de egoist de altfel – pentru care s-au comportat astfel: NEVOIA LOR DE A FI UTILI, NEVOIA DE A CONTROLA CE SE INTAMPLA IN JURUL LOR, din cauza fricilor lor interioare. Te imbratisez si iti spun succes!

    Reply
  2. Artemis / 17 March 2019 14:48

    Draga mea, am aproape 30 de ani si in continuare, mama nu scapa ocaxia de a ma umili, a ma umili in fata altora, a-si da ochii peste cap de cat e ea de doctor si de a-i fi rusine cu mine (lucrez in afara, munca de jos). Crede-ma, nimic din ce faci tu nu o s-o multumeasca vreodata pe ea si nu are rost sa te consumi. Las-o sa debiteze ce vrea si nu te certa cu ea, ca te amarasti singura. Incearca sa eviti certurile inca niste ani pana te vei putea desprinde de tot de ea. Eu una asta am facut. Iar acum cand sare calu, inchid whats app-ul. Nu mai stau sa indur si nici nu-s curioasa de opiniile ei de mare doctor. Putere! Vei fi bine! 🤗

    Reply
  3. Elena / 17 March 2019 12:01

    La 17 ani, traiam fix aceste lucruri. Mama, care imi reprosa ca m-a crescut singura de la 3 ani, ca tatăl meu ne părăsise si cum eu nu apreciez toate eforturile ei (deși invatam bine ,eram ascultatoare,intram mereu la ora fixa în casa ,cum spunea ). Cred ca am auzit fraza: “Eu te-am facut,Eu te omor” de peste 1000 de ori din anii copilăriei până când am plecat la facultate. Acum, după 11 ani de atunci , realizez ca nu a fost niciodata multumita de nimic din ce am facut. (De ce am ales ASE-ul si nu medicina, de ce am ales profil real și nu m am dus la liceul economic, Până si pe plan personal, daca ar fi putut, nu m-aș fi măritat vreodată, pt ca imi spunea ca ea ce se face după? In fosta relatie, a trebuit chiar sa aleg intre familie si iubitul meu…pana si in prezent am regrete). Probabil din iubire excesivă, din dorința de a avea un copil model, sa aiba cu ce se mândri…nush nici in prezent, a ales aceasta colivie in care m-a tinut. Stiu doar ca toata neîncrederea lor si toate acele cuvinte:” tu nu esti in stare , nu vei face nimic in viata asta,nu vei fi in stare de nimic etc”, m-au făcut adultul de azi îndoielnic, fără incredere in mine , care mi-am impus în permanență limite, din frica de a eșua. Dacă ești din provincie, ai noroc,ca in max 2 ani vei pleca. Singurul sfat pe care ti-l pot da e sa continui sa lupți, sa înveți pt a putea sa iti continui educația, pt a putea sa iti găsești un serviciu si sa fii pe picioarele tale. Sa încerci sa ai mereu incredere in fortele proprii,pt ca DOAR TU esti stăpână pe propriul drum. Nu pleca capul , Nu ceda in a lupta pt visele tale!

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro