Întâi am dat peste această fotografie și mi-a plăcut privirea ei. Am căutat să văd cine e. Era o prințesă. 🙂 Maria-José a Belgiei. Îmi părea rebelă. Frumoasă sigur era. Am văzut și contextul în care a fost fotografiată. La curse.
Monza, septembrie 1930 – prințesa Maria-José a Belgiei, devenită pe 8 ianuarie Principessa di Piemonte în urma căsătoriei cu prințul Umberto de Savoia, moștenitorul coroanei Italiei, coboară din mașina Alfa Romeo cu care concura pilotul de curse Borzacchini.
Am citit și mi-a plăcut pentru cum a fost și ce-a făcut. Într-un fel mi-a amintit un pic de regina Maria în timpul războiului… Doar că Maria a italienilor a fost regină doar 34 de zile. Iată povestea ei.
Regina de Mai… și ceva mai mult
Maria José s-a născut în 1906, fiică a regelui Albert I al Belgiei și a reginei Elisabeta — amândoi apropiați de artă, știință și democrație. Educată la Florența și Londra, vorbea fluent mai multe limbi, cânta la pian, citea istorie și participa la dezbateri încă din adolescență. La 12 ani l-a cunoscut pe Umberto de Savoia, cu care avea să se căsătorească în palatul Quirinale pe 8 ianuarie 1930, în ciuda opoziției Vaticanului și a bătrânului rege Victor Emmanuel III, care o considera „prea liberală”. Adevărul e că și era. 🙂 La semnarea actului oficial, i-a fost propus prenumele italian „Maria Giuseppina di Savoia” – dar ea a refuzat cu fermitate. A semnat întotdeauna „Marie-José” și a cerut ca acest nume să fie păstrat în toate documentele oficiale. Un gest discret, dar ferm, de autonomie identitară într-o epocă care cerea conformism. Și mai e un amănunt care ne-a plăcut despre ea: Umberto a gândit el însuși rochia, grav nemulțumit de detalii pe care Maria José le-a refuzat – detalii hilare despre perfecțiune regală.
Liber-cugetătoarea Marie José s-a trezit sufocată de curtea regală a Romei, așa că și-a format propriul alai compus din intelectuali antifasciști.
„Știi, nu am prea multe de-a face cu Casa de Savoia… Nu e o familie; e un frigider”, a spus ea în 1940.
Așa arătau. 🙂
După 16 ani de așteptare, Maria José a devenit regină consort pe 9 mai 1946. Pe 2 iunie, însă, Italia a votat abolirea monarhiei. Iar pe 13 iunie, familia regală părăsea definitiv țara. Fusese regină pentru 34 de zile.
„Nu mi-am dorit coroana. Mi-am dorit ca Umberto să fie liber.” – Maria José (Enzo Biagi, 1983)
N-a avut un mariaj bun. „Nu am fost niciodată fericiți”, a spus despre relația ei cu regele Umberto într-un interviu din 1988.
Cei doi s-au separat la scurtă vreme după ce au ajuns în Portugalia, regele a rămas acolo, ea și cei patru copii au plecat în Elveția. N-au divorțat niciodată. Maria José a trăit 94 de ani, soțul ei, doar 53.
„Dacă Umberto ar fi domnit cu adevărat, poate am fi rămas în țară. Dar puterea reală fusese deja pierdută.” – M.J., interviu RAI Storia, 1996
Modă regală 1931, Cascais, Portugalia – Umberto și Maria José, prințul și prințesa de Piemont.
Revenind la votul care a decis forma de guvernământ a Italiei, el a fost strâns, 54% împotrivă, 46% promonarhie, și s-a speculat mult pe ideea că poate monarhia ar fi fost salvată dacă regele, discreditat de asocierea cu regimul fascist, ar fi abdicat mai devreme și i-ar fi transferat tronul fiului său. Cuplul princiar devenise foarte popular. Mai ales datorită prințesei.
1935 – fotografie oficială ca prințesă de Piemont
În octombrie 1939, prințesa Marie-José a fost numită președintă a Crucii Roșii din Italia.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a reprezentat unul dintre puținele canale diplomatice dintre tabăra germană/italiană și celelalte țări europene implicate în război, fiind sora lui Leopold al III-lea al Belgiei (ținut ostatic de forțele germane) și în același timp, ca soție a moștenitorului tronului, apropiată de unii dintre miniștrii cabinetului lui Benito Mussolini.
Un diplomat britanic de la Roma a consemnat că Prințesa Piemontului a fost singurul membru al Familiei Regale Italiene cu o bună judecată politică.
Amanta lui Mussolini, Claretta Petacci, a susținut în jurnalul ei că, în 1937, prințesa de atunci și soția moștenitorului tronului a încercat și nu ar fi reușit să-l seducă pe dictator. Fiul lui Mussolini, Romano, susține că prințesa și dictatorul ar fi avut o aventură. Această infidelitate nu s-a petrecut.
„El era leu. Și eu sunt leu. Ne-am temut unul de celălalt.” – MJ într-un interviu pentru Le Figaro, 1993
Încurcate căi în vremuri tulburi…
În 1943, Prințesa Moștenitoare s-a implicat în zadarnice încercări de a aranja un tratat de pace separat între Italia și Statele Unite; interlocutorul ei de la Vatican a fost monseniorul Giovanni Battista Montini, un diplomat de rang înalt care a devenit ulterior Papa Paul al VI-lea.
De asemenea, ea i-ar fi cerut lui Adolf Hitler îndurare pentru poporul Belgiei. Aceste încercări ale ei nu au fost “sponsorizate” de rege și nici soțul ei Umberto nu a fost (direct, cel puțin) implicat în ele. După eșecul ei (nu a întâlnit niciodată agenții americani), a fost trimisă cu copiii la Sarre, în Valea Aostei, și izolată de viața politică a Casei Regale. Dar chiar și din refugiu a simpatizat cu partizanii și a făcut contrabandă cu arme, bani și alimente pentru ei. Se povestește că i s-ar fi propus să fie șefa unei brigăzi de partizani, dar a refuzat.
Copiii ultimei regine a Italiei
Prințesa Maria Pia de Savoia
Vittorio Emanuel, Prinț de Napoli
Prințesa Maria Gabriella de Savoia
Prințesa Maria Beatrice de Savoia.
Toți au crescut în exil, niciunul nu are reședință permanentă în Italia, deși au drept legal de reîntoarcere din 2002.
• Maria Pia (născută 24 septembrie 1934) – 90 ani, divorțată, mamă a patru copii, locuiește la Neuilly-sur-Seine (Franța) și Palm Beach (SUA). A trăit cu tatăl și cu surorile ei în Cascais, Portugalia, până când s-a căsătorit la 12 februarie 1955 cu prințul Alexander de Iugoslavia; din această căsătorie au rezultat două perechi de gemeni: Dimitri și Michael (1958), Sergius și Helene (1963). În 1967, s-au separat și în 2003 s-a recăsătorit cu prințul Michel de Bourbon-Parma, care a decedat în 2018. În anii ’60 a lucrat ca model pentru Vogue, apoi ca jurnalistă la Novella 2000, unde a realizat interviuri, inclusiv cu Salvador Dalí.
În 2010, a publicat autobiografia ilustrată „La mia vita, i miei ricordi” – un volum în care îmbină viața personală, exilul și amintiri din epoca regală. Susține organizații precum Preservation Foundation of Palm Beach (conservarea patrimoniului istoric) și acțiuni împotriva abandonului școlar în SUA. A scris prefața la cartea „Vita di corte in casa Savoia” a Mariei Gabriella (2005). Este activă în cercuri nobiliare și locale, și a fost prezentă la funeraliile lui Vittorio Emanuele în 2024.
• Vittorio Emanuele (12 februarie 1937 – 3 februarie 2024) a revendicat poziția de „cap al Casei de Savoia” încă din timpul vieții tatălui său, după abdicarea lui Umberto în 1946. Între cei doi a existat un conflict legat de căsătoria lui Vittorio Emanuele cu Marina Doria, făcută fără consimțământul tatălui (condiție esențială pentru continuitatea dinastică în tradiția Savoia), dar și de stilul de viață și scandalurile repetate ale fiului. Umberto al II-lea nu l-a recunoscut oficial drept succesor, iar ruptura a durat până la moartea regelui. După moartea tatălui său în 1983, Vittorio Emanuele s-a autodeclarat capul Casei de Savoia și „rege în exil” al Italiei. Nu a fost recunoscut oficial de statul italian, nici de toți membrii familiei regale. A fost implicat în mai multe controverse: în 1978, a fost arestat în Corsica în legătură cu moartea accidentală a unui adolescent german (scandalul Dirk Hamer); în 2006, a fost arestat pentru presupuse fapte de corupție și proxenetism, în cadrul unei anchete asupra cazinoului din Campione d’Italia (a fost achitat ulterior). A murit în 2024 la Geneva și a fost înmormântat la Torino. Avea 86 de ani.
Maria Gabriella, 1960, Elveția
• Maria Gabriella (născută 24 februarie 1940). Fiica mijlocie a Mariei José a fondat în 1986, la Lausanne, Fundația „Umberto II și Maria José di Savoia”, cu scopul de a conserva arhiva familială, colecții de cărți, manuscrise, picturi și documente privind istoria Casei de Savoia. Sub coordonarea ei, fundația a publicat volume de istorie, a organizat expoziții internaționale și a pus la dispoziția cercetătorilor o parte din fondul documentar al fostei familii regale italiene.
Maria Beatrice
• Maria Beatrice (născută pe 2 februarie 1943. Căsătorită, mama a trei copii, locuiește în Elveția/Mexic, duce o viață discretă, precum cea a femeilor regale în exil. A trecut prin evenimente dramatice și e implicată, alături de surorile ei, în acțiunile familiei privind patrimoniul — dar nu ocupă în prezent funcții publice sau în cadrul fundației.
Maria José a murit în ianuarie 2001, la Geneva, la 94 de ani. În ultimii ani a scris două cărți de memorii, a fondat un premiu pentru compoziție muzicală și a călătorit în India, China și Orientul Mijlociu. Nu s-a plâns niciodată de exil. N-a cerut nimic Italiei. Și n-a renunțat la opiniile ei.
Scandalul bijuteriilor regale – o luptă de familie pentru memorie și patrimoniu
În februarie 2022, cei patru copii ai regelui Umberto II și ai reginei Maria José au intentat un proces împotriva Băncii Italiei și a statului italian, solicitând restituirea bijuteriilor regale aflate în custodia trezoreriei naționale din 1946.
Este vorba despre o colecție estimată la peste 300 de milioane de euro, care include 6742 de diamante și 2.000 de perle, montate în tiare, coliere, broșe și cercei – toate obiecte de protocol purtate de reginele Italiei în perioada 1861–1946.
Motivarea urmașilor: bijuteriile au fost bunuri personale ale familiei regale, nu ale statului. Statul italian a replicat că acestea au fost transferate „în mod tacit” în patrimoniul public odată cu abolirea monarhiei.
În mai 2025, instanța din Roma a respins cererea, afirmând că nu există documente de donație sau separare patrimonială clară între bijuteriile regale și cele de stat. Familia a anunțat că va continua lupta în instanțele europene, inclusiv la CEDO, considerând că refuzul statului „echivalează cu confiscarea unui simbol de familie”.
Maria José nu le-a purtat niciodată în mod public. Motivul? Era deja o epocă de tranziție spre republică, în plină campanie electorală pentru referendum. Atmosfera politică era ostilă fastului monarhic, dar și dacă nu ar fi fost, regina însăși era discretă și nu favoriza ostentația regală.
Ce ar putea învăța azi o femeie din viața Mariei José
– Că loialitatea și luciditatea nu se exclud.
– Că poți avea demnitate chiar și când pierzi.
– Că o femeie poate face politică, cultură, diplomație – chiar și într-o lume care o preferă ca decor.
– Că vocea ta, chiar și izolată, poate schimba ceva. Uneori o voce poate fi mai puternică decât o coroană.
Citiţi şi
Fenomenul trad wife – întoarcerea la cratiță
Misoginismul ca politică de partid și de stat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
