Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dragostea împărtăşită e mai mult decât un sentiment între doi oameni şi, din păcate, sunt puţini cei “aleşi”

21 June 2019

Niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem. De elementele care compun viaţa noastră. De lucrurile pe care le-am obţinut, poate, prea uşor. Avem o casă. Vrem alta mai mare. Avem o maşină. Vrem alta mai nouă. Avem un job. Vrem altul mai bun. În fiecare zi mai mult. În fiecare zi altceva. Şi asta ne transformă propria viaţă într-o cursă contra cronometru. O goană nebună pentru o continuă schimbare.

Căutăm linişte şi visăm la ea. Când o găsim, parcă totul e încremenit în acalmie. Parcă nimic spectaculos nu se mai întâmplă în propria viaţă. Parcă iarăşi am înţepenit în locul unde nu s-a întâmplat nimic. Şi nici nu se mai întâmplă. Ne e bine… dar de ce să nu ne fie şi mai bine? Şi iarăşi plecăm în căutarea artificiilor care să ne coloreze viaţa. Vrem distracţie, forfotă, mulţi oameni în jurul nostru… Timpul devine un accesoriu care îşi pierde greutatea. Zilele nu mai contează, nopţile trec ca o iluzie, lăsând impresia că trăieşti efectiv. Şi când tragi linie, realizezi că de fapt nu a rămas nimic în urmă. Poate doar nişte cearcăne sub ochi, nişte kilograme în minus sau în plus, şi o agendă plină de numere de telefon ale unor oameni pe care ştii sigur că nu i-ai suna niciodată. Şi aşa procedăm cu toţii într-un anumit moment al vieţii noastre. După o bucată de vreme, obosim. Tânjim după liniştea pe care am irosit-o.  Doar că odată pierdută, e foarte greu de recâştigat. Pentru că timpul e ireversibil şi, din păcate, nu curge în favoarea noastră.

Căutăm iubirea. Poate acolo unde nu trebuie. Însă o căutăm cu disperare în fiecare om pe care îl lăsăm să intre în viaţa noastră. Suntem dezamăgiţi. Adunăm frustrări cu sacul într-unul mai mare ca al lui Moş Crăciun. Încercările eşuate ajung să ne blazeze, să ne spulbere gândul că mai există ideal. Că mai există dragostea aia ca în poveşti, care se termină cu “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Iar viaţa devine iarăşi o curgere monotonă, în care ne sleim de puteri încercând să ne-o facem suportabilă.

Şi când ne aşteptăm mai puţin, o găsim. Când ne-am luat gândul că mai există dragoste. Suntem fericiţi. Lumea întreagă se rezumă la doi. Ne luptăm pentru ea. Facem sacrificii. Şi credem că ne e bine.  Poate că ne şi este. Ni se pare un vis. Şi ne dorim să nu ne trezim niciodată. Până la un moment dat, când ceva se insinuează cu alunecări de şarpe veninos în gândurile noastre. Mai întâi este doar un gând fugar…

– “Dar dacă?”, pe care îl alungãm cu iritare.

– “Nu, nu! Nu se poate. Suntem fericiţi”.

– “Dar parcă…?”

– “Nu, nu! Nu există aşa ceva. Am tot ce mi-am dorit. Am tot ce mi-am dorit vreodată”.

Până la un moment dat, când gândul se transformă în nemulţumire. Parcă nu este totul roz, aşa cum am sperat. Parcă sunt prea multe probleme de rezolvat, parcă dragostea asta consumă mult prea multe resurse. Parcă nu mai ai timp de nimic. Parcă celălalt pretinde prea mult, are nevoie de mult prea multă atenţie, trebuie cocoloşit, alintat, iubit. Şi parcă sunt momente când nu eşti dispus să i le mai dai aşa cum o făceai înainte. Parcă ai obosit. E doar o impresie, însă impresia asta te face să devii neglijent, distant, introvertit, pe alocuri indiferent.

Pentru că da, din păcate, obişnuinţa este a doua natură. Şi pentru că ne obişnuim cu orice, inclusiv cu dragoste, uităm să o mai privim ca pe o sărbătoare. Ajungem să o privim ca pe un lucru care ni se cuvine, la care avem dreptul, uitând că numai cei aleşi ajung să o cunoască în deplinătatea ei. Să înţeleagă că dragostea împărtăşită este mai mult decât un sentiment născut între doi oameni, ajunge să devină transcendenţă. Ridicare deasupra materialităţii. Contopire spirituală până la identificare. Şi, din păcate pentru noi, sunt puţini cei “aleşi”. Poate că nu e vorba propriu-zis de o alegere,  nu vine cineva să spună “tu” şi “tu”, ci de abilitatea fiecăruia de a-şi îngriji propria dragoste. Ca pe o plantă care are nevoie de apă, lumină, mângâiere. Uitată într-un colţ, se ofileşte şi moare. Tot aşa şi dragostea: uitată într-un colţ de suflet, îşi strigă deznãdejdea şi neputinţa, se chirceşte tot mai tare lipită de pereţii inimii, sângerează până la dispariţie.

Şi-n clipa când ne realizăm nemulţumirea, vrem o schimbare. Am umblat atâta vreme după dragoste, dar parcă… era mai bine înainte. Nu aveam atâtea obligaţii. Nu trebuia să dăm explicaţii nimãnui. Nu trebuia să cumpărăm pâine decât dacă aveam chef. Sau era neapărată nevoie. Nu aveam cui să dăm sms-uri cu “Mai întârzii jumătate de oră. Nu te îngrijora”. Şi-atunci renunţăm. Ne lepădăm de ea în cel mai scurt timp, ca de o haină urât mirositoare. Fugim, pur şi simplu, sperând că altundeva este fericirea. Ne ascundem după propriul deget, crezând că este suficient de lat cât să poată tăinui şi lungul şir de frustrări adunate în spate. Şi în timp ce ne contemplăm propria nefericire, ne amăgim spunându-ne că soarta este nedreaptă cu noi. Că nu ne oferă ceea ce avem nevoie…

Căutăm siguranţă, dar parcă riscul ne face cu ochiul. Şi ajungem să ne jucăm propria stabilitate la bursa neagră a pariurilor. Alergăm după senzaţii tari, după adrenalina ruletei ruseşti, unde orice greşeală este taxată cu viaţa. Facem acrobaţii printre experienţe, crezând că aceasta este normalitatea. Şi când înţelegem că ne-am irosit viaţa, murim.

Suntem orbi şi surzi. Ne închidem în propriile tuneluri de neînţelegere, fără să ne ridicăm deasupra propriilor neputinţe. Şi întotdeauna altcineva este vinovat. Partenerul nu era cel potrivit. Soarta a fost potrivnică. Cei din jur au reprezentat un zid de netrecut. Jobul nu era satisfăcător, iar şeful un idiot pe deasupra. Tentaţia a fost prea mare. Însă, niciodată pata de vinovăţie nu ne aparţine nouă înşine şi nu avem curajul să ne recunoaştem propria goană cãtre altceva. Către necunoscut. Imposibilitatea de a te bucura de ceea ce ai. De a aprecia lucrurile simple care compun mozaicul alambicat al vieţii tale.

Citiţi şi Iubirea nu are grade de comparaţie

Ne irosim. Ne pierdem. Şi când ne-am trezit, ne-am ratat viaţa. Suntem prea bătrâni, prea obosiţi, prea măcinaţi de viaţă ca să mai putem schimba ceva. Ne resemnăm. Acceptăm compromisul, pentru că oricum nu mai avem cale de întoarcere. Oricât am exclama ca Blaga: “Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!”, timpul înapoi nu îl mai putem întoarce. Şi nici şansa. Trenul pierdut.

Nu înţelegem că nu obiectul căutării este important, ci contează ce căutăm. Nici căutarea în sine. Goana nebună dupã un “altceva” menit să ne satisfacă orgoliul. Trecerea sistematică dintr-un lucru într-altul, într-o sarabandă de experienţe. Ceea ce căutăm se află în noi. Adevărata artă constă în a realiza ceea ce vrem cu adevărat de la viaţă. Şi-atunci toate căutările au luat sfârşit.

Pe Irninis Miricioiu o găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce nu mă laşi în pace, dacă nu mă vrei?

De ce am rămas? Nu știu

De ce suntem împreună?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro