O catedrală care vine, la suprapreț, să acopere nevoia de a mai fi uniți de ceva. Dar nu reușește decât să înghită buget, să dezbine și să ofere o mândrie nejustificată și o consolare care nu rezolvă nicio problemă din realitate. Dar virtual, gata, suntem mântuiți, Doamne ajută, Sfântul Sisoe să ne apere. Neam deosebit.
S-a văzut și recent, la sfințirea catedralei, care e doar o altă casă a poporului, atât că are și cruce. Fală deșartă a unui popor care a trecut prin istorie cu pantalonii rupți îndărăt și fudul nevoie mare…
Motive de mândrie? Mai vorbim când vom fi “poporul ortodox” cu cele mai multe spitale noi, cu cele mai multe autostrăzi noi, cu cele mai multe școli noi, cu profesori bine pregătiți, cu copii educați și seniori respectați. Fără atâtea mame minore și analfabeți la tot pasul (de unde ideea că vrea Hristos să fim bătuți în cap?), fără atâția tâmpiți și hoți pe toate drumurile. Adică, niciodată. Până atunci, cupole aurite care țin de foame în imaginar. Să ne bucurăm!
Și chiar despre imaginar este vorba. Identitatea românilor este în suferință. Statul a fost înlocuit de biserică, fiindcă biserica vinde aceeași poveste, e eternă, în timp ce statul nu mai știe cine este.
Sau mai clar: nu mai este decât o clică de bugetați care așteaptă să treacă iarna cu bine și țin cu dinții de privilegii.
Biserica spune aceeași poveste, ba mai vin și hoardele alea de gay și non-binari să ne cotropească și să ne convertească, pre dinainte și pre dinapoiu, la soroșism și la globalism. Dar nu ne dăm noi duși așa ușor din Evul Mediu, să nu ne fie de deochi. Piei, satană! Piei, Soros!
Dușmanul e înăuntru. Nostalgia după dictatură peste care putem turna, fără niciun fel de problemă, o cruce mare, Doamne ajută, măcar că era comunismul o lucrare a ateismului. Nostalgia după o direcție comună, după un simț al trecerii împreună prin timp.
Această nostalgie ne va pierde până la urmă, fiindcă incompatibilitatea românilor cu modernitatea e, astăzi, după zeci de ani de debandadă, totală.
Adio, democrație, adio, bun-simț, adio, decență, adio, moderație, bun-venit neo-totalitarism coclit cu festivaluri de muzică electronică și festivaluri de sărutat moaște, de îmbrățișat ultima speranță.
Speranța ne e în ceruri, că pe pământ rahatul a fost făcut praf, apoi s-a umplut de aur. N-am fost, aproape patruzeci de ani, în stare de nimic altceva decât să oferim o imagine în oglindă monstruozității arhitectonice visate de un dictator scelerat.
Românii nu mai au nimic în comun din viitor. Totul e trecut, deși comunismul n-a trecut, iar tranziția nici atât. Mai avem doar rumeguș de național-ceaușism, niște voievozi reciclați de Ceaușescu, fesurile dacice (să nu-i tragă curentul) și amintiri dintr-o epocă de aur ce nu a existat niciodată. Plus o catedrală mai lungă ca a bulgarilor.
Și peste toate, firește, talanga sfântă din deal, cu chipul preafericitului intens bugetat, care o să ne bată așa de frumos la căpătâi când o să vină cutremurul și o să se ducă și Bucureștiul, mă iertați, pe calea necuratului, fiindcă așa va fi vrut Dumnezeu.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Vreau să mor asistat. Nu mă întrebați de ce, spuneți-mi doar că pot
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
