Cei care sunt părinți știu cum e să îți duci copilul pentru prima oară la mare, să îi vezi surpriza din priviri când dă dintr-o dată de o nesfârșită întindere albastră cu ceea ce el nu știe încă dar va învăța că sunt valuri înspumate, să îl vezi cum atinge cu teamă suprafața lucioasă și cum retrage piciorușul rapid de parcă l-a mușcat. Primul contact cu marea e șocant, înnebunitor, înfricoșător, apoi amuzant, plăcut și, dacă ai noroc, dragoste la prima vedere. Dacă ai avut norocul să te îndragostești de mare, te vei întoarce mereu la ea, de fiecare data cu venerație, uneori în fugă, doar să o saluți, alteori în tihnă, odihnindu-te și povestind-i vechii prietene ce ai mai făcut de când nu ai mai văzut-o.
Poate fi blândă și calmă, îți poate oferi amintiri de neuitat, așa cum poate fi crudă și răzbunătoare. E un pic ca viața. Asta îmi place la ea. Marea e mereu acolo. Pe ea poți conta că te așteaptă indiferent când și cum ajungi la ea în final.
De ce tot bla-bla-ul despre mare? Weekendul acesta am mai făcut o nefăcută: mi-am dus părinții la mare. Plănuim (în sensul că ne propunem) de ani de zile, dar nu am apucat. Asta e scuza eternă, nu? Am fost mereu prinsă cu vacanțele romantice cu iubitul, ieșirile haioase cu fetele, escapadele nebune cu colegii. Onest: am fost egoistă, foarte egoistă și undeva, cândva, am uitat că ai mei nu au mai avut o vacanță de ani de zile. Ei aveau concediul dedicat nouă, muncii în grădină, bunicilor, oricui numai lor nu. I-am plimbat ceva de când sunt pe picioarele mele pentru că, deh, sunt lumina ochilor, dar pe aici, prin București, să vadă unde le-a ajuns odorul de fată și la ce au servit anii lor sacrificați pentru noi.
Anul ăsta a fost unul greu pentru amândoi și meritau să râdă puțin. Așa că, după chinuri, discuții interminabile, dezbateri despre cum am putea folosi mai bine banii ăștia, mamă!, am reușit să aranjez totul și să îi mint că rezervarea e deja plătită și altfel pierdem banii și, refuzând până la ieșirea efectivă din casă, am reușit să plecăm la mare. Știam că tata a mai fost în ultimii ani, cel puțin în Deltă la pescuit, dar, mama… mama nu a mai fost la mare de 34 ani!!! Da, 34! De o viață. Chiar mai mult. Nu am copii încă, așa că nu cunosc sentimentul pe care încercam să îl descriu la început, dar cred ca reacția ei la revederea mării a fost similară cu cea a unui copil care o vede pentru prima oară.
Din tren nu mai avea răbdare. Se fâțâia pe scaun, întreba cât mai avem, se uita mereu pe geam. Când am ajuns la hotel, nu știa cum sa plecăm mai repede spre plajă. Dar când am ajuns… oh, când am ajuns! I s-a luminat fața, îi stăluceau ochii, a alergat spre nisip la cei 59 de ani și a intrat cu picioarele în primele valuri. S-a tras un pic speriată de șocul termic inițial și de o senzație pe care o uitase, probabil, și care nu poate fi descrisă în cuvinte. Poate doar fotografia să mai redea ceva, dar ea e timidă. A petrecut ore zbenguindu-se în apă și ăsta nu e u cuvânt pe care m-aș fi așteptat să îl folosesc vreodată legat de mama. A fost o revedere și o descoperire în același timp. Și pentru ea și pentru mine. A fost senzația de a readuce două ființe iubite alături după mulți ani de îndepărtare forțată. A fost magnific. M-am reîndrăgostit de mare prin ochii limpezi și inocenți ai mamei așa cum sper că o voi face prin ochii fetiței mele. Abia aștept muntele, o țară exotică și ce o mai veni!
Mama ta când a fost ultima oară la mare? Ce aștepți?
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
