Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Eram obişnuită cu colegii mei de liceu sau cu sportivii, nu cu bărbați curtenitori și eleganți

11 March 2019

Din ciclul Sunt plină de amintiri!

Eram puştoaică, aveam 17 ani şi mă întorceam de la antrenament. Eram îmbrăcată cu nişte pantaloni cu bretele de velură catifelată, în culori bej şi maro, cu geanta oranj, plină de echipament, aruncată pe umăr, însoțită de o colegă de echipă. Ce ne gândim noi? Ia să bem o cafea cu lapte la Cafeneaua Veche. Iubeam acest local şi Capşa, cu aerul lor special, boem şi pestriţ. Ţeseam în jurul fiecărei persoane o poveste sau măcar încercam să ghicim un crâmpei din vieţile lor.

Intrăm noi hotărâte, ne așezăm la o masă, comandăm şi lăsăm fantezia să zboare. Când să plătim, chelnerul ne zâmbește amabil, anunţându-ne că am fost invitatele unui domn şi arată într-o direcţie, la câteva mese spre fereastră. Acolo se afla un bărbat simpăticuţ, care s-a ridicat grăbit, s-a apropiat cu paşi mărunți şi siguri de masa noastră. S-a prezentat zâmbind plăcut, sărutându-ne mâinile, ca la teatru, cu gesturi ample, luându-ne vârfurile degetelor în mâinile lui pufoase şi îngrijite, pline de inele mari de aur, care mi s-au părut întotdeauna nepotrivite la un bărbat. Însă lui îi dădeau o notă extravagantă, în contrast cu eleganţa nedisimulată.

Noi, copile plăcut surprinse, i-am mulţumit, simțindu-ne flatate şi nu prea mai știam ce să facem în continuare, pentru că era o situaţie cu care ne confruntam pentru prima oară. Domnul Mihai, așa se numea, a încercat să ne mai ofere o cafea, dar noi ne grăbeam să ajungem la internat, care se închidea la ora 20:00. Ne-a condus până la staţia de autobuz din Piața Unirii, încercând să afle cât mai multe despre noi, vorbind mai mult cu prietena mea, o brunetă foarte frumoasă. Ajunși acolo, la câteva minute, a sosit autobuzul şi ne-am despărțit.

 

Peste câteva zile, întorcându-mă de la antrenament, în acelaşi loc îl văd pe domnul Mihai lângă mine, salutându-mă curtenitor cu  vocea lui baritonală, dar extrem de plăcută, sărutându-mi mâna ca un iluzionist, îmbrăcat impecabil, într-un costum din material fin, în culori îndrăznețe, pantofi eleganți, cu barba brună tunsă îngrijit, degajând un parfum discret, amestecat cu mirosul de tabac.

Iniţial, m-a invitat la o plimbare. Mi se părea fascinant, dar mă şi speria cumva. Eram obişnuită cu colegii mei de liceu sau cu sportivii, cu care ne salutam bătându-ne pe umăr, băiețește. Tipul era altfel, mult prea altfel, dar mă fascina. Ne-am plimbat până la Universitate. Acolo m-a rugat să-i acord încă o jumătate de oră şi m-a invitat la barul de jos, unde am băut o cafea cu lapte. Îmi aduc aminte că tocmai abordaserăm tema simbolismului când, în mijlocul unei fraze, se întoarce brusc spre masa de lângă noi, se ridică, se apleacă spre ei şi începe să vorbească o limbă necunoscută mie, pe atunci. Cei doi bărbați gesticulau de mama focului. Peste câteva minute, s-au apropiat de masa mea şi, cu mâinile împreunate la piept, tot făceau plecăciuni şi ziceau ceva din care înțelegeam doar “madame”. Pentru mine era o situație penibilă. Având oroare de circ de când mă ştiu, mi se părea că toată lumea mă privește, cei din bar dar şi cei din afara lui, de dincolo de geam.

După ce domnii aceia s-au îndepărtat, Mihai mi-a povestit că erau arabi, că şi-au “manifestat niște dorințe” când m-au văzut intrând, apoi au continuat şi după ce ne-am aşezat, convinși fiind probabil că nimeni nu înțelege araba în bătrânul București de la începutul anilor ’80. Mihai le-a atras atenția că domnișoara este însoțită, că este lipsă de respect, că asemenea dorințe pot fi legitime în ţara lor şi că ar fi indicat să respecte ospitalitatea românilor. Bineînțeles că am căzut în cur de admirație.

Mi-a mai povestit că sora lui este căsătorită de mulţi ani cu un doctor arab pe care l-a cunoscut la facultate în Bucureşti, că merge să o viziteze anual în Siria şi că astfel a învățat şi el araba, care nu este așa dificilă precum pare.

Niciodată nu-mi dădeam întâlnire cu el, dar mereu apărea, ca din întâmplare, în zilele în care aveam antrenament.

Nu era genul de bărbat care să-mi placă din punct de vedere fizic, nu avea nimic sportiv şi mi se părea că nu ne potrivim deloc. Eram două lumi diferite. Un pic mai înăltuţ ca mine, care am 1,63, cam rotunjel, cu o faţă jovială, dantura perfecta, barbă care mă mângâia plăcut pe dosul palmei când îmi săruta mâna, tipul mă fascina cu timbrul lui vocal, cu modul în care mă acoperea cu privirea lui caldă, catifelată. Puteam să atac orice subiect, de la poezie, la muzica clasică, filosofie, istorie. Orice! Eu, care mă credeam o deşteaptă printre puştanii mei, în faţa lui mă simţeam o jucărie demontată în bucăţele. Aş fi putut să-l ascult ore întregi, dar timpul meu era foarte limitat. De multe ori, mă simţeam ca o elevă în dialog cu profesorul. Insista de fiecare dată să mă conducă la internat cu mașina personală, dar nu am acceptat niciodată – nu ştiu de ce – aşa că mergeam cu autobuzul de câte ori ne întalneam. Nu ştiu dacă îmi era teamă să nu mă răpească sau să nu mă vadă colegele coborând din maşina unui bărbos sau poate îmi doream să prelungesc călătoria, să aflu cât mai multe. Cert este că mă însoțea de fiecare dată, că era o plăcere să-l ascult. Apoi, mă gândeam la subiectele conversației până adormeam, îmi dădeam seama cât mai am de învățat, câte lacune am, iar a doua zi dădeam buzna în biblioteca liceului, verificam informațiile, culegeam altele noi.

Într-una dintre seri, ajunşi în apropiere de internat, s-a oprit brusc în faţa mea şi mi-a cerut voie să mă sărute. Eram emoționată, dar şi curioasă. Îmi plăcea foarte mult să fiu sărutată; primul meu prieten mă învățase toate tainele sărutului. Mihai avea un calm desăvârșit, una dintre calităţile pe care le-am apreciat la bărbaţi.

Mi-a cuprins obrajii ca unui copil mic şi mi-a sărutat un colț de gură, fin, uşor. Încercam să-i prind privirea, dar ținea ochii închiși şi avea un aer atât de senin, de fericit. Părea că degustă fiecare milimetru, ca pe un fagure de miere. A fost un sărut lung, plăcut, decent. Apoi a deschis ochii şi mi-a mulţumit. Mi-a prins mâinile şi mi le-a sărutat, întârziind cu buzele pe ele, mângâindu-le cu barba fină. Mi se părea un ursuleţ. Începuse să-mi placă.

Într-o seară, mi-a povestit că a fost căsătorit, dar s-a despărţit, pentru că soția lui, Izabela, nu putea avea copii, că are 26 de ani şi crede că s-a îndrăgostit de mine. M-a speriat şi mai tare şi m-am bucurat că a venit vacanţa, iar cât voi fi plecată la Vâlcea, nu ne vom vedea. În ziua plecării mă aştepta jos şi a insistat să mă conducă la gară. Acolo avea o prietenă, o doamnă micuţă, cocoţată pe nişte tocuri înalte, foarte frumoasă şi elegantă, cu o coamă de păr blond-roșcat, care lucra la un birou. M-a prezentat ca fiind noua lui prietenă şi parcă nu m-am simţit prea bine în rolul acesta sau poate din cauza modului în care doamna m-a scanat cu privirea de sus până jos. Roşcata a sunat undeva si, peste câteva minute, un domn în uniformă de ceferist mi-a adus un bilet de tren, cu destinația Vâlcea. Am vrut să-l plătesc, dar Mihai a spus că este deja plătit. Nu am vrut să insist în biroul prietenei, dar după ce am ieşit am insistat să ia banii pe bilet şi să înceteze cu astfel de gesture care mă jignesc, care îmi creează sentimentul de semi-întreținută. Nu este cazul, primesc destui bani de acasă şi-mi ajung. A fost foarte jignit de reacţia mea. Ne-am plimbat un pic pe peron şi, înainte de a mă urca în tren, a vrut să mă îmbrăţişeze. Mi-am desprins grăbită mâna din mâna lui şi am spus că nu doresc să mă sărute. A înţeles. Nu ştiu dacă îmi era teamă să nu mă vadă cineva cunoscut şi să le povestească părinţilor mei că mă zmotoceam cu un tip prin gară. Pe vremea mea, nu era decent să te îmbrățișezi sau să te săruți în locuri publice.

Nu i-am simțit lipsa deloc toată vacanţa şi speram să fi dispărut definitiv din viaţa mea.

Va urma. 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Bunicii noștri știau să repare tot…

Cum să simt eu iubirea, dacă eu simt ceva ce seamănă cu ea

Vrei să te dezmeticesc un pic ?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
794 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro