Presiunea de pe umerii noştri este uneori prea mare. Ne dispreţuim pentru cât de puţine lucruri am realizat (case, maşini, neveste, bani) în viaţa noastră. Ne uităm la Georgel, la Fane… ei au ajuns departe, noi am rămas în spate de tot. Unde mai adăugăm că ei au mai avut şi o familie bună. Un socru mare bogat sau un tată care aruncă cu bani în stânga şi în dreapta contează.
Dacă îţi găseşte şi un job simbolic, dar plătit baban la stat, te-ai scos. Îţi mai faci şi câteva firme cu o mână de angajaţi pe post de sclavi de serviciu şi dai lecţii de capitalism, tu aflându-te la prima generaţie în pantofi.
Pentru aceşti oameni lucrăm unii dintre noi (dacă vorbim de România în ansamblu, atunci vorbim clar de majoritata românilor) însă pe aceştia din urmă îi admirăm şi detestăm în secret, rareori afişăm transparent ce simţim cu adevărat. Ei ne reflectă pe noi şi relevă sentimentele bicefale de ură şi iubire pe care le avem faţă de propria persoană. Ei sunt oglinda unui eşec şi a unei aspiraţii totodată.
„N-am făcut nimic până acum”, o axiomă de suflet astăzi!
Privesc o întreagă generaţie (cred că şi eu tot pe aici sunt) care se lamentează laborios cu slaba prestaţie din propria viaţă la capitolul bunuri, proprietăţi şi bani. Aici apare şi cariera. Dacă nu le ai pe primele trei, te poţi totuşi lăuda cu o carieră într-un domeniu anume. E musai să ne lăudam, pentru că altfel nu existăm din punct de vedere social. Nu cred că este o formă specială de narcisism, ci un gol al propriului eu care nu se umple niciodată cu nimic, indiferent de efortul nostru de prea plin.
Cum am ajuns aici nu cred că mai este atât de relevant în contextul în care ne afundăm cu toată încrederea şi viteza în acest marasm al deziluziilor personale şi colective. Ce cultură, cărţi, conferinţe, spectacole de teatru. Toate acestea sunt mai mult un accesoriu cult şi cool care „dă bine la personalitatea noastră”. Citim cărţi exotice, ascultăm muzică şi mai exotică şi ne recomandăm ca fiind diferiţi. Păcat că nimic nu diferă dacă priveşti totul un pic de sus.
Trec anii unul câte unul şi ne minţim cu toată convingerea că încă suntem tineri. Vă imaginaţi oamenii care vorbesc de bătrâneţe, dar nu au ajuns nici măcar la 50 de ani! Ba, mai mult, se află la jumătatea acestei vârste. De ce fac acest lucru? Probabil pentru că nu au o casă, o maşină, un credit, o wife trophy sau mai ştiu eu ce…
Dacă te regăseşti în descriere, reţine, te rog, acest lucru: Când visurile se prăbuşesc la 20 şi un pic, „eşti praf!”.
Citiţi şi
Începe școala. Ce începe de fapt?
Matei al tău i-a dat GHOST Anei. Tu știai?
Jurnal de învățător (II) – Crăciunul și Anul Nou vreme de două decenii (1933 – 1953)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
