Eu puțin căsătorită, el puțin căsătorit și amândoi puțin nefericiți

22 October 2020

E noapte, iar eu – puțin melancolică și totuși optimistă. Dau scroll agale pe net, fel și fel de știri, poze și imagini, unele îmi sunt cunoscute, altele habar nu am cine sunt și ce vor. Ascult „Always” Bon Jovi și fredonez versurile cu gândul undeva departe, atât de departe că mă pierd în amintiri …

„You see I’ve always been a fighter/But without you I give up / … Now I can’t sing a love song/Like the way it’s meant to be/Well, I guess I’m not that good anymore/But baby, that’s just me/… Are just memories of a different life/Some that made us laugh/Some that made us cry …” 

Mă simt undeva între realitate și visare, pierdută într-un univers paralel, făcând aceleași și aceleași greșeli până când le voi învăța pe de rost și prevăd fiecare pas și mișcare. Mi-e ciuda pe mine și incompetența mea de a merge mai departe. Și mi-am zis că nu mai fac, nu mai perseverez în propria prostie, ceva de genu’ deștepții analizează, iar proștii acționează – și eu undeva la mijloc. Știam că-mi este interzis, dar mi-am permis să-l am aproape, că era vesel… așa de vesel, încât mi-a atras atenția. Îmi plăcea că mă făcea să râd. După ceva timp în care râsul era doar de formă, ca într-o piesă ieftină de teatru, puteam râde din tot sufletul.

Eu puțin căsătorită, el puțin căsătorit … și amândoi puțin nefericiți și mințindu-ne pe noi înșine că mâine plecăm, că poimâine suntem capabili să ieșim din comoditate și avem curaj să o luăm de la capăt, că nu mai punem presiune pe noi. Vreo 10 ani în spate, ai mei, și vreo 16 ai lui, cu ceva tentative de plecare și revenire că poate și iar poate și de unde se mai poate, că na, ba-i copilul, ba-i promisiunea, ba-i creditul, ba-i casa, ba-i motivul nu-i motivul, ba-i obișnuința, grea-i decizia de plecare.

Am dat vina mereu pe karma mea agresivă, aceea pe axa berbec/rac/balanță/capricorn și m-am ascuns mereu după amânări și decizii târzii. Acum am simțit din nou că pot și vreau să merg mai departe, în ciuda la toată situația actuală, la toată incertitudinea din jur, la toate eșecurile din trecut.

Amândoi prinși în cercul vieții, prizonieri liberi ai unor iubiri neîmplinite sau demult stinse cu vise și dorințe strivite și speranțe înmărmurite. Of, mi-a dat viața peste cap și, când mi-am dat seama, era prea târziu deja.

Uneori, între o poveste sfârșită și o poveste încă la-nceput, ești un pic cam singur și nesigur și nimeni să te înțeleagă în jur. Fiecare poveste ne aparține și dacă totuși nu știi ce să faci, să rămâi sau să pleci, tot ce poți face este să îți asculți inima. Pentru că acolo vei găsi cele mai bune răspunsuri sincere și adevărate chiar dacă cele mai grele decizii de luat sunt cele care îți schimbă viața și te aruncă într-un “semihaos”, dar unul mișto care te face stăpân pe tine.

Și am decis să încerc. Să încerc să simt că pot să trăiesc așa cum vreau.

Nu i-am cerut nimic decât sinceritate. Deja mințeam în altă parte. Voiam ceva frumos, simplu și fără presiune. Și decideam apoi ce și când și cum. Ne trăiam prezentul. Încercam să trăim prezentul. Și nu calculam prețul faptelor noastre. Viața e un bumerang și se întoarce fix atunci când crezi că ai scăpat.

Eu am zis încet, el insista că la anul divorțează, că vrea piscină, că vrea iubire, că vrea un copil. Eu mai vreau un copil? Eu voiam iubire. Hai că poate merge și ne iese combinația. Uneori eram în planuri, uneori eram pe lângă. Doar că ce voiam eu, la el devenea tot mai clar că nu voia, fiind pentru el aceeași și totuși o altă poveste pe repeat, iar nevoia mea de iubire mă redirecționa fix acolo unde nu trebuia. Și totuși devenea un refugiu. Unul mișto și relaxant.

Hai că ne mai și certam și explodam instant și vai de pielea lui. Și cât de repede mă calma. Voia ceva stabil, pe termen lung și totuși să trăim prezentul. Un prezent care în viziunea mea era, trebuia să fie iubire, nimic mai simplu, nimic mai complicat, dar în viziunea lui era prezent frumos și incitant, din nou nimic mai simplu, nimic mai complicat.

Și, undeva între apeluri, mesaje și-ntâlniri, ajunsesem să cer prezență și devenea din ce în ce mai complicat, eu prezentă pentru iubire, el prezent pentru prezent. Mă iubea. Într-un fel aparte și ciudat și complicat mă iubea sau eu voiam să mă iubească?!?…

Doamne, ajută! Că între idiotul ce acționează și dăşteptul ce gândește mi-am făcut loc și eu și am realizat că dorințele, gândurile și sentimentele sunt asemănătoare, dar cerințele și nevoile sunt altele și rămânem pierduți în prezentul acesta mințindu-ne în continuare că astăzi mai putem, că mâine mai rămânem sau poimâine plecăm din relație sau căsnicie sau din amândouă.

Și rămân pierdută cu privirea spre fereastră ascultând și fredonând altă și altă melodie și poate, și iar poate, mâine…

„So close, no matter how far/Couldn’t be much more from the heart/Forever trusting who we are/And nothing else matters/ … Never cared for what they do/Never cared for what they know/But I know …”  Eu știu…

Guest post by Mira Mirabela

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubirea e acolo unde nu te aștepți: Ultimul Crăciun, Leila Sandra M.

Intubat, imobilizat, neputincios, nu a izbutit nici măcar să țipe după ajutor

Cine suntem cu adevărat şi ce căutăm mai exact în viaţa noastră

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro