Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Halal părinți!

10 October 2018

– continuare de aici

Plecase de la Eva pe jos, deși abia reușea să se țină pe picioare. Se simțea amețită de parcă ar fi băut. Mergea ca prin transă, fără să vadă pe nimeni și nimic în jurul ei. Afară începuse să se întunece, dar mult mai întuneric era în sufletul ei. Nu! Nu se poate ca asta să fie viața! Nu pot să accept că e o permanentă înfrângere! Măcar dacă Mirellei i-ar fi mai bine! Măcar ea dacă ar fi fericită…

Lacrimile îi șiroiau pe obraji, împăienjenindu-i ochii. Se simțea confuză și dezorientată. Ceva se întâmplase acolo, în casa Evei. Dacă Eva putuse să rămână în picioare după tot acel coșmar, atunci și ea, Elina, va putea să o scoată la capăt cumva. Trebuia să lupte cu ea, cu ai ei, cu toată lumea dacă s-ar fi ajuns la asta, și trebuia să găsească o soluție. Nu avea… avantajul Evei, de a fi așezată la casa ei și asigurată cu un venit lunar pe viață dar… dacă ar divorța, tot s-ar alege cu ceva de la care să poată porni. Da, asta trebuia să facă, să se despartă de Kowalski. Ce rost ar mai fi avut să rămână împreună? De ce să se prefacă? Pentru a fi bârfită și luată în derâdere de toată cloaca aceea mizeră de oameni care alergau doar după bani și renume?!

Treptat, mersul ei, la început nesigur și împleticit, se transforma cu fiecare pas într-un mers tot mai îndârjit, cu pasul tot mai apăsat și mai sigur. Când ajunse pe strada ei, deja mergea ca un soldat pornit la război. Da, avea să se războiască cu toată lumea, și va începe chiar cu ai ei.

Deschise ușa de la intrare cu zgomot și intră ca o vijelie, ambalată și gata să ia pe cineva la bătaie. Mama ei apăru speriată, neștiind ce se petrece.

– Elina, ce-i cu tine? Unde ai fost până la ora asta?

– La Eva!, îi trânti ea țâfnoasă, parcă dornică să provoace o ceartă.

– Toată ziua?

– Da! Și mă mai duc și mâine. Ai ceva împotrivă?, întrebă ea arțăgoasă.

Maică-sa, speriată, dădu un pas înapoi din calea Elinei și luă mina aceea de femeie spășită, incapabilă să aibă sau să își susțină o opinie, afișând totuși dezaprobare. Încercând să dezamorseze situația, spuse cu voce aproape tremurândă:

– A sunat domnul Kowalski. Păstra în continuare conveniențele, refuzând să i se adreseze sau să vorbească despre ginerele ei pe numele mic.

Elina nu păru surprinsă, dar nici nu arăta că-i pasă în vreun fel. Simțea că nu încheiase subiectul Eva, așa că trecu indiferentă peste știrea mamei ei.

– Și te rog să nu mai faci figura asta când vorbim despre Eva! Nu ai niciun drept, NIMENI n-are absolut niciun drept să o judece! În niciun fel! Ai înțeles?

Rostise ultimele cuvinte pe un ton apăsat, aproape răstit și amenințător la adresa mamei ei, și a tuturor celor din mintea ei care ar fi îndrăznit să aibă vreo opinie despre prietena ei. Mama ei se făcuse mică de tot, străduindu-se din răsputeri să-și înfrâneze lacrimile. Nu o văzuse niciodată astfel pe fata ei.

femeie plecare

Tatăl Elinei, contrariat și înfuriat și el, interveni din sufragerie:

– Elina! Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece în casa asta?

La auzul vocii lui, Elina se înfurie și mai tare. Trecu ca o vijelie pe lângă maică-sa și se năpusti în sufragerie, cu o figură amenințătoare.

– Ce să se întâmple, tată, aflăm și noi lucruri interesante, îi răspunse ea, țintuindu-l cu privirea.

– Care noi, întrebă acesta încercând să-și tempereze fata, divagând discuția.

– Ascultă, tată, spune-mi te rog, ce s-a ales de terenurile acelea ale tale?

Tatăl Elinei se crispă brusc, albindu-se la față.

– Care terenuri, încercă el să scape.

– Cum care, tată? Ai devenit peste noapte latifundiar? Ai atâtea terenuri că nici nu mai știi de ele?

– Ce te privește pe tine?, pară el din nou.

– Uite că mă privește!

– N-am murit încă, dacă te gândești la moștenire.

Elina simțea cum se înfurie tot mai tare. Pe drum spre casă, tot ruminând și frământându-se, își amintise cât de repede fuseseră de acord ai ei să se căsătorească și o străfulgerase un gând. Și dacă… terenurile tatei, ca și ale tatălui Evei… Tatăl ei era un om cumpătat și n-avea patima jocurilor de noroc, însă în perioada aceea, de dinainte de căsătoria ei destul de pripită, Elina auzise din întâmplare niște discuții care la vremea aceea, nu însemnaseră nimic, dar care acum… faliment, terenuri… puse cap la cap toate…

– Așa, pe mama ai și îngropat-o deja! Sau ești convins că o să moară ea înaintea ta?! Ți-ai propus să te asiguri de asta, să o bagi în pământ?

– Elina, te rog să-ți măsori cuvintele!, se aventură totuși tatăl ei, pe un ton care se voia răstit.

– Sau ce? Mă scoți iar la mezat și care o să dea mai mult…

Taică-său se albi și mai tare, realizând că a fost demascat. Elina avu confirmarea! Cât de naivă am putut fi! Doamne Dumnezeule, Doamne!

– Elina, trebuie să înțelegi, am fi pierdut casa, am fi pierdut tot, am fi ajuns în stradă, rosti mama ei cu o voce tremurândă, frângându-și mâinile.

– Care va să zică, nu m-am înșelat, rosti ea apăsat. Deci ai fost și tu părtașă la… vânzarea mea, că altfel nu pot să o numesc! Halal părinți! Și mai aveți neobrăzarea să comentați la adresa Evei!

Îi privi pe rând pe amândoi, dezgustată, dezamăgită și rănită peste măsură. Fusese trădată chiar de propriii ei părinți. Porni spre scări și urcă apucându-se cu disperare de balustradă. Nici lacrimi cu care să plângă nu mai avea. Durerea din sufletul ei era mult prea mare, prea covârșitoare. Afacerile neinspirate ale tatălui ei o aruncaseră într-o căsnicie artificială. Și eu, care credeam că e îndrăgostit, că mă iubește! Uite cât a ținut iubirea lui! Abia acum înțelegea strâmtorarea a lor ei. Kowalski îi salvase la vremea respectivă, cumpărând la jumătate de preț terenurile de la tatăl ei, după care le vânduse la preț mult mai mare, făcând astfel rost de banii de care mai avea nevoie pentru a putea obține postul de director al sucursalei principale a trustului bancar al lui Weber. Ea fusese doar un pion, un accesoriu care venise la pachet cu acea afacere din care avuseseră de câștigat atât ai ei, cât și Kowalski. Nici nu-i de mirare că am ajuns amanta lui Weber. Pe semne că era adevărat, Kowalski știuse de la bun început, dacă nu aranjase chiar el lucrurile. Poate că în felul ăsta urmărește să se descotorosească de mine. Mai rămâne să mă găsească în flagrant, să divorțeze și să mă lase pe drumuri, sub pretextul că i-am fost infidelă. I-ar fi ucis pe toți până la unu, dacă asta ar fi schimbat cu ceva situația ei. Dar tot ce ar fi reușit face ar fi fost să ajungă la pușcărie și să plătească cu viața pentru nemerniciile lor. Și nu le putea da satisfacția asta. Refuza să se lase înfrântă de toți și mai ales de soartă.

Aruncă toate hainele de pe ea de parcă ar fi încorsetat-o și ar fi împiedicat-o să respire, și se băgă în cadă, lăsând apa fierbinte să îi biciuiască fața și corpul. Simțea nevoia să se spele, să îți curețe trupul și mintea, sufletul mai ales, de toată acea mizerie umană. Stătu așa minute în șir, până ce i se înroși pielea și nu mai vedea nimic din cauza aburilor.

Apoi se băgă în pat, conștientă de faptul că e mult prea agitată pentru a putea adormi. Începu să își facă în minte tot felul de liste și de planuri. Hotărî că nu mai poate rămâne nicio clipă în casa alor ei, iar după ce avea să plece de acolo, avea să uite de existența lor. Se ridică din pat și își împachetă lucrurile. Avea să plece la prima oră, fără să-și ia la revedere de la ei. Nici bilet nu avea să le lase. Pe Kowalski nu îl putea suna la ora aceea târzie, și dacă l-ar fi sunat, ce să-i fi spus?! Se roti prin cameră, deschizând dulapuri, sertare, cotrobăind peste tot. Pe de o parte îi părea rău de toate lucrurile ei, dar pe de alta, nu simțea să ia nimic cu ea. Niciun obiect care i-ar fi putut aduce aminte de ai ei. Trebuia să uite, să îi uite și să plece cât mai departe.

Se simțea atât de vlăguită încât nici să îi urască nu mai putea. Avea energie doar pentru ea. Gândurile îi rătăceau în toate direcțiile. Acum ar fi vrut să își ia valiza și să plece așa, în toiul nopții, iar în următorul moment simțea să adune toate lucrurile ei în mijlocul încăperii și să le dea foc. Să dea foc la casă și să ardă cu toții acolo, ca șobolanii. De ce să mai fi trăit?! După care voia să-l sune pe Kowalski și să îi urle în telefon cât de abject este, să-i spună cât de mult îl urăște și cât de puțin bărbat este pe lângă Weber. Se liniștea câteva clipe, răsfoia câteva albume cu poze, și era gata să coboare la ai ei și să arunce în ei cu ce i-ar fi picat în mână. Poate, poate ar fi mai bine să iau din cabinetul mamei toate pastilele și să termin cu toate. Îi era când cald, când frig. Era agitată și avea frisoane. Își frământa mâinile încontinuu și și-ar fi smuls părul din cap. Îi veni să urle de durere. Se aruncă pe pat și se strânse ca un covrig, plângând în hohote pe sub pernă. Nu se simțise niciodată atât de singură ca acum. Ba da, o singură dată, după acea primă noapte cu Weber. Nici nu putea spune care dintre ei e mai canalie. Și nici nu mai conta. Încercă din răsputeri să își amintească de copilărie, de anii aceia în care credea că era fericită, când avea de toate, când nu se întâmplase nimic rău și urât în viața ei. Gândindu-se acum, păreau două vieți diferite, trăite de două persoane diferite.

Mai plânse pentru o vreme, până ce rămase fără de lacrimi. Își făcu bagajul, luând cu ea doar lucrurile cu care venise și se postă în fața ferestrei, așteptând să se facă lumină.

Plecă din casă înainte de ora șapte. Se strădui să nu facă niciun zgomot. Închise ușa de la intrare cu sufletul greu. Nu avea să îi mai vadă niciodată pe oamenii care îi dăduseră viață și o crescuseră. De-acum îi erau străini. Nu mai voia să știe de existența lor.

Cine știe, își spuse, poate că așa e viața omului, în etape. Poate că trăim mai multe vieți într-una.

Capitolul acela era încheiat. Închisese o ușă a trecutului, avântându-se pe un drum complet necunoscut, cu un viitor incert de care, nici ea nu știa de ce, nu se temea absolut deloc.

*

Nu era pregătită să se întoarcă acasă. Se cază la unul din cele două hoteluri mai bune ale orașului, sperând să nu fie recunoscută de nimeni. Își lăsă bagajul lângă ușă și inspectă puțin încăperea. Deși mai era încă cel puțin o oră până la deschiderea băncilor, nu își bătu capul să despacheteze. Zărindu-se în oglinda din hol, realiză în ce hal arată. Nedormită, cu cearcăne la ochi, aproape lividă, cu părul în dezordine… Halal, Madam Kowalski! În ce hal ai ajuns! Își făcu toaleta de dimineață și se aranjă cât putu mai bine, după care comandă micul dejun în cameră. Temându-se să nu i se facă somn, bău două cești de cafea. Trebuia să stea trează! Avea atâtea de făcut.

Se uită la ceas. Mai era doar o jumătate de oră. Era prea devreme să o sune pe Eva, iar pe Kowalski nu voia să-l audă încă. Nu se simțea pregătită și nici nu hotărâse ce avea să îi spună. În cele din urmă nu mai avu răbdare și ieși din hotel. Se plimbă prin jur, fără să dea nicio atenție clădirilor sau trecătorilor. La ora opt fix se înființă în fața băncii. Era una dintre cei trei clienți foarte matinali. Se duse direct la ghișeu și ceru să retragă din cont o sumă considerabilă. Casiera, puțin mirată, ridică puțin din sprâncene, dar nu comentă. Tranzacția fu încheiată în câteva minute. Scosese din bancă suficienți bani să îi ajungă pentru câteva săptămâni. Putea să plece din oraș, chiar din țară, putea să-și închirieze o mică locuință pentru o vreme, putea să supraviețuiască pentru o vreme fără a mai avea nevoie de nimeni. Până ce Kowalski ar fi observat lipsa banilor din cont, ea va fi hotărât încotro să o apuce.

Se grăbi înapoi la hotel. Nu se simțea la largul ei să umble cu atâția bani în poșetă.

*
Coborî din tren, luă primul taxi pe care-l găsi și ceru să fie dus la hotel. Șoferul îl întrebă la care din ele, dar necunoscând orașul, alese unul din cele două existente. Oricum, nu conta la care din ele. Nu avea să rămână multă vreme în oraș și probabil că nu era mare diferență între ele. Călătoria fu de scurtă durată, după cum se și așteptase. Plăti șoferul și intră în hotel. La recepție, o domnișoară foarte tânără și foarte drăguță îl salută și întrebă cu ce-i poate fi de folos. Îi zâmbi și îi ceru o cameră.

– Cum vă numiți, îl întrebă recepționera cea drăguță?

Fără să știe de ce, îi răspunse:

– Robert Kowalski.

– Ah, spuse recepționera plăcut surprinsă, doamna Kowalski tocmai ce a ieșit!

Făcând eforturi să nu își arate uimirea la rândul său, Weber arboră zâmbetul acela al lui, și fără a se pierde cu firea spuse:

– Ah, înseamnă că a ajuns ea înaintea mea și a rezervat camera. Dacă ați fi bună să îmi dați cheia camerei, spuse el cu siguranță de sine, și să nu îi spuneți că am ajuns. Vreau să îi fac o surpriză, mai adăugă el, zâmbindu-i în continuare și strecurându-i un bacșiș considerabil și binemeritat, gândi el.

Recepționera zâmbi la rândul ei, îi mulțumi din priviri și îi înmână cheia de la camera doamnei Kowalski, bucurându-se că ajunsese să contribuie la surpriza pe care o va avea aceasta când se va întoarce.

– Aș mai avea o singură rugăminte…

– Vă rog…

– Aș mai dori să mă atenționați prin telefon, îndată ce Doamna Kowalski intră în hotel, până să ia liftul și, desigur, să îi dați cealaltă cheie a camerei.

– Desigur, Domnule Kowalski. Fiți fără grijă!

Weber mulțumi, luă cheia și porni grăbit spre lift, de teamă să nu dea nas în nas cu Elina. Ajuns la etajul 6, găsi cu ușurință camera, deschise și intră precipitat, neuitând însă să atârne de clanță semnul „Nu deranjați”.

În afară de bagajul Elinei, aflat chiar pe hol, lângă ușa de la intrare, nu găsi nimic altceva care să ateste prezența ei acolo. Pesemne că abia ce picase și ea. La fix!, își spuse, și se așeză tacticos pe fotoliul de lângă pat, camuflat de peretele care despărțea încăperea de baie. De acolo, nu avea cum să-l vadă când va fi intrat pe ușă.

– va urma –

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Norocul Ancăi

Cei mai frumoși brazi de Crăciun din hotelurile de lux ale lumii

Era sau nu era ea?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,147 views

Your tuppence

  1. Eva - Catchy / 10 October 2018 13:12

    […] Halal părinți! […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro