Bunica mea era mică de putea să încapă într-o nucă. Un «boţ de om» cum ar fi spus, în nici un caz mai mult de 1,45 metri. Nu‑mi amintesc multe de ea pentru că nu se impunea. Putea fi descrisă ca pe o figură ştearsă. Vorbea puţin – şi ar fi fost de mirare să fie altfel când bunicul meu, atât de instruit în ale lumii, le știa pe toate… şi încă un lucru, două pe deasupra. Vorbea numai atunci când se certa cu el. «Certat» e poate prea mult spus – ea spunea «Păi, bine, omule… », el flutura o mână în aer si lansa un «Eiiiii» prelung, iritat, drept semn ca n-are timp de prostii. După « ceartă » o auzeam vorbind singură prin curte, când hrănea găinile, când plivea zarzavaturile din grădină. O făcea numai atunci când se credea neobservată. Mi-am dorit să aflu ce argumenta, s-o înţeleg şi s-o cunosc, să mă apropii de ea şi să-i aflu secretele dar bolboroseala ei înceta de îndată ce ajungeam destul de aproape pentru a o auzi. Am încercat să mă furișez dar parcă avea urechi și la spate. Poate că spunea tot ce bunicul n-o lăsa să spună, poate purta discuţii cu umbrele celor decedaţi, cum era Fănică, fiul alcoolic care decisese să părăsească această lume.
Între ea și bunicul meu nu fusese niciodată iubire. Nu aşa se întâmplau lucrurile pe vremea lor. Iubirea este un lux modern, un lux pe care doi tineri fără avere, fără pământ nu și-l puteau permite. Când avea 7 ani, familia ei săracă se împrăştiase în lume. Fusese înfiată de familia Leahu, o familie de «chiaburi». Gândul ne alunecă la o familie dornică de copii și ne imaginăm c-a fost un noroc pentru ea. Familia Leahu avea însă copii. Așa cum se făcea deseori, o înfiaseră pentru a le fi servitoare. N-a fost dată la şcoală. N-a învăţat să scrie sau să citească. Aceste talente i-ar fi stânjenit menirea. Servea în casă, ajuta la culesul recoltei, aduna animalele de pe câmp. E posibil ca, după moravurile vremurilor şi locului, aceşti Leahu sa fi fost socotii drept oameni miloşi. Poate că se stânjeneau să-şi exploateze proprii copii. Poate că erau convinşi că hainele uzate şi o farfurie de mâncare zilnică date copilului urgisit de soartă e un act de mare generozitate. Sau poate că nici nu cugetau la asemenea lucruri, cugetul fiind un alt lux al modernității și timpului liber. Oricum ar fi, bunica mea a ajuns până la 17 ani slujind în casa străină. Atunci, ca nu cumva să-i treacă timpul, familia ei adoptivă a aranjat căsătoria cu familia bunicului meu. O potrivire făcută nu în Rai ci chiar aici, pe Pământ. Ea – săracă, orfană, fără zestre, el – băiat bun şi isteţ dar tot pârlit, moştenirea fiind băută de tatăl lui până la ultimul bulgare de pământ arabil.
Era o femeie cu ochi cutremurător de albaştri, pomeţi înalţi, slavici. Îmi vine greu să rostesc «femeie». Când am deschis eu ochii, era deja o fiinţă slabă din cale afară, cu picioare subţiri şi strâmbi, poate de la natură sau poate de la căratul multelor găleţi de apă pe grădină. Formele femeieşti nu mai erau la locul lor pe ea. Părul alb lins, spălat cu oţet, și-l ținea ascuns sub un batic. Numai ochii ei albaştri, infinit de adânci, te duceau cu gândul la « femeie »… Asta şi poate blândeţea sau hotărârea, după caz, cu care se băga între bunicul meu și dumnezeirile, pe de o parte, şi fundul meu, de cealaltă. Ah, şi plăcintele pe care mă împiedica să le mănânc calde, proaspăt scoase din cuptor. O făcea pentru că – aşa cum ştie oricine – ţi se lipesc de stomac şi asta poate duce la probleme mari, poate chiar şi la o vizită la spital.
Când vorbea, comunica pe scurt ce a făcut, ce intenţionează să facă, de ce are nevoie, sau, dacă era în toane bune şi bunicul nu era în zonă s-o contrazică, povestea (celor mari, nu mie) câte un scandal petrecut în sat. Folosea cuvinte stricate, regionalisme şi , suspectez, chiar şi unele inventate. « Crastron », « otobuz », « ingătilea » erau cuvinte care reuşeau să provoace un rânjet superior chiar şi pe chipul unui copil de clasa a II-a, cum eram eu.
Născuse șase copii, crescuse patru şi, până la moartea ei, îngropase doi. Îi crescuse mai mult singură, pentru că trei dintre ei s-au născut pe timpul când bunicul meu, printr-o combinaţie de întâmplări şi timpuri tulburi, rămăsese incorporat nouă ani. Venea acasă într-o permisie apoi, cum spunea chiar el, « își punea palma în fund » și pleca iar ea rămânea grea, tot mai grea, cu încă un copil pe care să-l crească. În 1945, când el s-a întors acasă definitiv, după ce reuşise să scape din ghearele Armatei Roşii, a devenit repede un om important în Partidul Comunist. Între două şedinţe în care, îmi imaginez, punea ţara la cale… sau la Canal, scobora pe pământ şi se ocupa de copii așa cum mulți bărbați aleg s-o facă : criticându-le educaţia şi defectele.
Mi s-a spus că învăţase, prin grija comunistă, să scrie şi să citească. Puţin. Apoi uitase. Copil fiind, mi s-a părut absurd să uiți literele, o dată învățate. Acum, ca om adult şi încolţit de griji, am înţeles-o. Uitase din cauză că vaca îi cerea fâneţ şi nu citate din Operele Complete ale lui Lenin, porcul îi cerea lături, copiii îi cereau mâncare, orătăniile îi cereau grăunțe. Lectura şi scrisul epistolelor, indiferent de cât de înălţătoare activităţi le considerăm acum, ca niște alintați ce suntem, tind să treacă pe locul doi în faţa hrănirii. Învăţase. Comuniştii bifaseră pe una din multele lor liste, încă o femeie emancipată de puterea sovietelor. Apoi uitaseră de ea și ea uitase de ei și de alfabetul lor. Aşa că, la timpul când am început să o cunosc, redevenise o femeie cât se poate de simplă. Analfabetă şi simplă.
Anii au trecut şi n-am băgat-o de seamă. Se scula la spartul zorilor și o pornea spre CAP, dar la 9-10, când mă trezeam era înapoi şi îmi pregătea ceaiul de mentă, cu lămâie sau laptele cu cacao. Lămâia şi cacao erau produse pe care le cumpăra numai la ocazii și prezența mea era, se pare, o ocazie. Apoi pleca înapoi la muncă, la prăşit, ca să-şi câştige pensia. Şi a câştigat-o – cam 120 lei… pe Lună, și o « litră » de ulei pe aceeaşi satelit al Pământului, pe care un om poate trăi cu 120 de lei, şi – mi se pare, dar s-ar putea să exagerez – câteva kg de făină.
Sincer, nu-mi aduc aminte multe lucruri legate de ea. Îmi revin în minte mai mult senzaţii decât amintiri. Stiu că după sinuciderea lui Fănică, relaţiile cu bunicul meu s-au deteriorat. Certurile s-au înmulţit – « e vina ta că l-ai boscorodit şi l-ai cetărat », « ba e vina ta că nu l-ai ţinut din scurt » şi tot aşa. În cele din urmă, s-au separat şi ani întregi nu şi-au mai vorbit… n-a mai fost nimic de spus, probabil. Dar până în acel punct al tăcerii, o scenă s-a petrecut şi mi-a rămas în minte. Se întâmpla în jumătatea ei din «bucătăria de vară». Bunicii mei aveau o casă mare şi bună. Evident, nu locuiau acolo – altfel cum şi-ar mai fi meritat numele de «bună»?! Împărţeau casa veche, făcută din chirpici tencuit (celor de la oraş, vă povestesc altă dată ce este chirpiciul). Mobila din camera ei era formată dintr-un dulap, înlocuitor de cămară, o masă acoperită cu ziare, doua taburete, şi două laviţe. Tot ce putea fi vopsit – dulapul, taburetele, masa, jumătate din perete – fusese vopsit într-un vernil puternic, de parcă oribilul culorii ar fi putut ţine la distanţă şi duhurile rele, şi paraziţii, şi vecinii nedoriţi în vizită. Pe perete trona o solitară operă de artă – o pânză albă pe care mama mea, în adolescenţă, brodase o soţie aplecată deasupra oalei de ciorbă, strânsă în braţe de soţ, de pe la spate, totul subliniat de o morala: «De când sunt pe lumea asta, mi-am iubit numai nevasta!».
În această bucătărie, mama mea o certa pe bunica. Nu ştiu despre ce anume, dar era clar că îi repeta cuvintele cu care bunicul meu își demonstrase dreptatea. Eu nu le dădeam decât jumătate de atenţie, fiind absorbit de o carte veche pe care-o descoperisem în pod. Bunica o asculta cu ochii plecaţi, cuminte ca o Fecioară, în a cărei zodie fusese născută. Apoi, probabil mama mea a spus ceva dureros, sau poate mai dur, sau poate dur şi dureros, cum are ea obiceiul. Bunica mea a ridicat ochii şi în ei, peste oceanul lor, pluteau lacrimi.
«Dănică, hăi, apăi tăţi v-aţi dat cu tac-tu! Tăţi îi luaţi partea. El îi bun di gurî, cî aiasta face di-o viaţă întreagî: citeşti şi vorgheşti. Io, n-am educaţie şi nu ştiu sî-mi spun partea, aşa că mă dezertaţi toţi şi nu-s bunî de ni’ca».
Cuvintele ei, dar mai ales tonul de frustrare adâncă, m-au smuls din lectură. Ochii mi-au pogorât pe mâinile noduroase, cu pielea pergamentoasă şi aspră. Le frângea cu un ritm care, mai mult decât vorbele, ilustra sentimentul ei de neputinţă. Atât a spus. Mai mult nici n-ar fi ştiut să spună şi probabil nici n-ar fi avut sens. Pentru o clipă n-am mai văzut în ea roboţelul care îmi făcea cafeaua cu lapte sau intervenea să oprească pedeapsa bunicului, n-am mai văzut în ea ciudăţenia care vorbeşte cu sine însăşi ci – poate pentru prima oară în viaţa mea – am văzut-o ca pe o persoană, o fiinţă care dincolo de aparenta ei împietrire, simte și gândeşte. O prizonieră a propriului destin care o lăsase aproape necuvântătoare. A fost doar un moment – apoi s-a ridicat, şi-a potrivit baticul pe cap şi şi-a văzut de treabă, aceleaşi gesturi, aceeaşi monotonie, acelaşi program din care nimeni nu poate să evadeze pentru mult timp. A redevenit bunica mea ştearsă, care nu înţelege multe din lume şi pe care lumea o priveşte cu aceeaşi neînţelegere.
Mai târziu, după ce bunicul meu a murit, mama mea a mutat-o la noi, pentru binele ei. Lipsită de rutina zilnică, de puii care piuiau după mâncare, de câinele pe care nu-l plăcea dar totuşi îl hrănea, de plivit şi prăşit, minţile i s-au risipit repede. A rămas o statuie înfiptă într-un scaun, ţinându-i companie mamei mele la telenovele din care nu înţelegea nimic. O dată i-a prins pe sărmanii actori, pentru că văzuse la TV acelaşi actor şi la 9 dimineaţa şi la 9 seara. Dormea pe un colţ al patului uriaş pe care mama mea i-l cedase cu generozitate. Se temea să nu-l deranjeze. Pe acel colţ a decedat în somn, în 2001. A plecat cum a venit, pe neobservate, fără să deranjeze, luându-şi cu ea cei 84 de ani de tăcere şi acel unic moment în care am cunoscut-o.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
