“Și al meu. Acum abia, la un an după divorț. Mă sună și-mi spune cât e frumos, dar, totodată, al naibii de greu să te ocupi de copii. Avem discuții interminabile la telefon despre cei doi copii noștri, discuții pe care mi le doream cu atâta disperare înainte…
Înainte, viața mea era un haos. Nu eram fericită, nu eram apreciată, nu mă simțeam cu adevărat femeie.
Nu, nu vă pripiți, nu dau vina pe el. Eu sunt singura vinovată. Eu am permis. Eu nu m-am mai apreciat, eu nu m-am mai respectat, eu nu m-am mai bucurat, nu el. Eu am crezut în mitul cu super mămica. El doar a primit ce i-am dat eu. Și eu i-am dat totul. M-am dat pe mine, fără să mă păstrez și pentru mine măcar cât să mă simt vie.
Eu am fost 24 din 24 mamă pentru copiii noștri. Eu am putut și nu m-am văitat niciodată. Nu-mi era greu. Nu simțeam. Cred că, creierul meu intrase într-un soi de proces de supraviețuire!
De ce nu l-am lăsat niciodată singur cu Mihnea ori cu Vlad bebelușul? De ce nu l-am lăsat pe el să se trezească măcar într-o noapte? De ce nu l-am lăsat să-l spele el seara? De ce nu l-am lăsat pe el să-l hrănească? De ce nu i-am dat nici măcar o sarcină lui? Doar el era tatăl. De ce m-am alungat pe mine din viața mea?
Pe față postam zâmbetul împlinirii, înăutru era șoc și groază. Cel mai greu mi-a fost să recunosc asta, că mi-e greu, că nu mai pot, că nu mai fac față, că vreau să fug din viața mea…
Ce sentiment vă dă amintirea orarului de la școală? Și acum vorbesc cu cei care n-au trecut prin școală ca gâsca prin apă. Așa era viața mea. Totul după orar, nimic nou. Lunea asta era ca lunea trecută, marțea nu avea nimic în plus față de marțea trecută, poate doar vreo răceală a unuia dintre copii…
În primii doi ani cu Mihnea, n-am dormit legat nicio noapte. Ba, de multe ori, mai multe du-te vino-uri din patul meu la pătuțul bebelușului decât ore de somn. Noaptea mea începea la 23 cel mai devreme și se termina la 5 sau 6 dimineața. În intervalul ăsta, bebelușul meu se trezea de câteva ori, pentru ca, la 5 ori 6, să se trezească de tot. Cu gângureli, zâmbete ștrengare și chemare la joacă. Pot să număr pe degetele de la o mână zilele în care am dormit odată cu el ziua.
Aveam de ordonat, apoi, curățat casa, de băgat rufe la mașina de spălat, apoi, întins, strâns, călcat, de spălat biberoane, suzete, apoi, sterilizat, de făcut mâncare și, dacă aveam noroc să aibă și a doua repriză de somn, deschideam și calculatorul pentru a-mi îndeplini sarcinile de serviciu. Dacă nu, o făceam cu el în brațe, cântând, recitând poezii, scoțând onomatopee… Tot eu aveam grijă să nu-i lipsesc copilului, să mă joc și să și simtă iubirea mea. Tot eu aveam grijă să ies cu copilul la aer cel puțin o dată pe zi. Și chin cu îmbrăcatul, cu bagajul pentru ieșit, cu căruciorul, apoi, cu copilul în brațe într-o mână și împingând de cărucior cu cealaltă…
Am învățat să folosesc și mâna stângă sau doar o mână la diverse activități pentru care un bărbat are neapărat nevoie de ambele mâini. Mi-am perfecționat atenția distributivă. Am învățat să-mi las semne care să mă ducă spre hârtia pe care stătea mare scris VIGANTOL! La o receală cu febră, și muci, și tuse, și de toate, aveam scrise orele la care alternam antipireticele, setam alarma telefonului cu numele siropului, dar mă ridicam mereu înainte să sune. Și soțul meu dormea…
Când Mihnea avea aproape 2 anișori, am aflat că vom mai avea un copil. Apoi, l-am născut pe Vlad, tot natural. Ca și la prima naștere, am fost numită mamă eroină. Nu eram, doar credeam că, dacă fac chiar și cea mai mică greșeală, nu sunt o mamă bună…
Cu Vlad bebelușul n-a mai fost așa de greu. Aveam deja experiență. Am dormit noaptea, slavă Domnului! Dar ziua, rupe-te în două dacă poți!
M-am luptat să fac totul aproape perfect pentru ceilalți, să-i alin, să-i bucur. Am vrut ca ai mei copii să nu simtă ce-am simțit eu în copilăria mea. Iar, dacă soțul meu ridica tonul, eu tăceam, doar să nu audă copiii… Din asta, el a înțeles că el poate să se manifeste cum simte pe moment, fără nicio îngrădire. El era liber să scoată tot din el, iar eu eram sacul în care arunca. Încă o dată, eu am permis!
Și așa am uitat complet de mine…
Totul a fost minunat (aparent) până să spun că am nevoie de ajutor, că mă simt rău, că nu mai sunt în stare să fiu mamă în toate cele trei schimburile, cu tot ce implică mămeala (mâncare, spălat, calcat, ordine, curățenie, joacă, educație), că nu mai pot să nu exist eu deloc.
Ai obosit să nu faci nimic?! Dar eu?! Eu muncesc până seara, eu aduc banii. Fără mine, n-ai fi avut ce să gătești, ce să ordonezi, cu ce să faci curat și să speli, cu ce să te joci cu copiii, cu ce să-i duci la doctor! Ție îți e greu?! Tu muncești două ore pe zi și îți e greu?! Ia, angajează-te normă întreagă și peste! Ia, vezi, cum e?! Ce, mie nu mi-ar fi plăcut să stau acasă?!
Atunci, m-am îmbolnăvit! Am căzut în depresie… Dar m-a ridicat datoria de mamă! Copiii mei aveau dreptul să aibă o mamă și eu datoria să fiu sănătoasă ca să-i pot crește!
Am divorțat. A fost o despărțire grea. Copiii au suferit. Dar, acum, la un an după divorț și-au câștigat tatăl. Fostul meu soț este un tată foarte implicat și-mi este acum prieten. Povestim cum n-am făcut-o niciodată după ce am devenit părinți. Mi-a spus de curând:
Cum ai reușit să faci tu totul? Eu nu pot. Ești cumva de pe altă planetă? Știi, văd în parc doar tați cu copiii sau pe amândoi părinții și aș vrea să dau timpul înapoi… Auzi, Mihnea vrea în parc și Vlad vrea să se joace în casă. Cum să procedez?”
Povestea nu este a mea, dar mă regăsesc și eu în parte din ea, ca și tine…
Pe Aura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
