Idei nebune

21 January 2022

Prima oară când am văzut filmul „The game” (1997) am avut o singură reacție: asta vreau să fac și eu. M-a bântuit mult ideea asta, fără a ști să o pun cumva în vreun context. Celor cărora le-am povestit ce vreau să fac mi-au răspuns în unanimitate: “ dar tu faci asta deja”. Am pus ideea în sertarul visurilor imposibile și mi-am continuat viața. Doar că am primit următorul mesaj: “În octombrie și noiembrie am de cumpărat cadouri pentru patru prieteni – colegi de muncă și habar nu am ce să le cumpăr. Mai că îmi vine să nu mai vorbesc cu ei.” Mesajul asta l-am primit de la o prietenă disperată. Și nu a fost singurul de genul ăsta.

În lumea în care avem internetul la degetul mic și ne putem achiziționa orice oricând devine din ce în ce mai greu să surprindem cu un cadou. Prea puțini sunt cei care știu exact ce vor. Și chiar dacă primesc, le lipsește bucuria descoperirii. Ar trebui să fie ușor să ne bucurăm prietenii, însă…

I-am răspuns prietenei:

– Te ajut să găsești cadoul perfect, însă trebuie să ai încredere în mine!

– Ok.

– Am nevoie de trei lucruri de la tine: 60 minute din timpul tău, un buget și un termen limită.

În următoarea zi i-am trimis cinci pagini pe care să le completeze însoțite de un bilet: cele 30 de minute pe care le vreau de la tine. M-a sunat râzând:

– De unde ai scos asta?

“Asta” erau niște întrebări în urmă cărora făceam profilul destinatarului pentru a-l surprinde mai mult decât cu un cadou fizic. Recunosc că am avut două săptămâni la dispoziție pentru nebunia programată. Și un buget decent pentru prieteni adevărați.

După trei zile în care am studiat profilele rezultate, i-am prezentat ideile prietenei mele, folosind cele 30 minute rămase. La o cafea. Am ales să nu folosesc tehnologia: fără email, fără rețele socializare, fără telefon. Am creat un întreg scenariu în urmă căruia cel care primea surpriză rămânea pur și simplu impresionat. Evident, trecându-l prin mai multe stări: am planificat să îl surprind, să îl intrig, să îl irit, să își pună întrebări, să devină curios de ceea ce va urma și în final să îl las fără cuvinte și cu un zâmbet imens pe față.

Era foarte important să îi văd fața și gesturile în momentul în care citea scenariile. Singura replică pe care o doream și am obținut-o a fost: “ești nebună!”.

De a două zi am început implementarea. Pur și simplu mă distram copios urmărind reacțiile destinatarilor. Timpul a trecut, ziua zero a venit și…

Prietena m-a sunat după ultima zi de naștere râzând și cerându-mi fără drept de refuz să ne vedem. Ne-am întâlnit la cafeneaua unde începusem și am văzut-o intrând furioasă:

– Tu ai înnebunit? Mă pui în situația asta în fața prietenilor mei? Doar ți-am spus că sunt foarte dragi sufletului meu. Chiar nu poți să te comporți așa!

Eu știam ce stabilisem cu ea, o ținusem la curent cu fiecare mișcare și feedback-ul ei a fost mereu pozitiv. În timp ce o ascultam simțeam cum mi se scurge sângele prin vene. Începusem să mă îndoiesc de judecata mea. Am încercat să o calmez, însă, de fiecare dată când încercăm să deschid gură, ea se tura și mai tare.

– Îți dai seama că a trebuit să le explic colegilor mei ce s-a întâmplat? Și că nu am avut eu nicio contribuție? Te-ai gândit vreun moment să te pui în locul meu?

Știind că șansele de a opri un om plin de adrenalină sunt zero, am luat o poziție relaxată sorbind din cafea. Cumva nu o mai auzeam; mă gândeam dacă ar fi bine să îi arunc cafeaua în față sau să mă ridic să plec. Cafeaua era al naibii de bună și nu aveam de gând să irosesc licoarea. Nu mă lăsa sufletul să plec; eram totuși curioasă să aflu ce era cu reacția ei.

Tirada a durat aproape zece minute. Lumea se uita ca la urs. La un moment dat, de la o altă masă s-au ridicat patru tipi și s-au îndreptat spre noi. Mi-am activat brusc reflexele de gestionare a situațiilor de criză și m-am ridicat în picioare planificând să le explic oamenilor că doamna – prietena mea are o zi grea și să îi rog să ne scuze deranjul. Moment în care, o aud pe madam:

– Ți-i prezint pe cei patru magnifici care au fost impresionați de ceea ce li s-a întâmplat. Au dorit să te cunoască!

©Victoria Semykina Antolini

Discuția a decurs incredibil de frumos.

– Nu ne cunoaștem și totuși ai reușit să ne faci să ne simțim extraordinar. Cum ți-au venit ideile alea? Sunt detalii din viața noastră pe care nu mulți le cunosc.

– Simplu: mi-am făcut temele.

– Mi-ar plăcea să păstrăm contactul și să mă ajuți și pe mine. Faci asta în mod profesional, ca job, nu?

– Ăsta este profilul firmei ei de Concierge. Doar nu face muncă voluntară… zice prietena mea. Notați numărul ei de telefon.

Am zâmbit frumos și am dat din gene. După ce ne-am despărțit, în mașină, primul telefon l-am dat doamnei în cauză:

– Cine e nebuna acum? am întrebat-o.

– Tu! Că doar așa înțelegi că ai un talent pe care îl poți valoriza. Iar oamenii ar plăti pentru asta. Organizează-te în sensul ăsta.

Acum, vin și eu și întreb: voi ați plăti pentru un serviciu de genul ăsta?

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Poveste TV pe nv

Citesc Catchy, iar acum am și eu niște întrebări

Ești o nenorocită, baby! (part I)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro