Înainte de a fi medic, trebuie neapărat să fii om

Marietta Dobrin

13 September 2016

Marietta DobrinLumina crudă a dimineţii intră ca un zâmbet tânăr pe ferestrele larg deschise ale sălii de aşteptare, se întinde peste oameni şi lucruri, leneşă şi tăcută, parcă intuind gravitatea locului. Aerul e curat, ambientul e plăcut, mobila e de design, plantele sunt viguroase, zumzăitul vocilor creează o atmosferă caldă şi destinsă.

Nu aşa îmi imaginasem eu un spital oncologic. Bine, trăiesc în Italia de 22 de ani, nu e primul spital în care intru, dar nu mă aşteptam să văd în jurul meu oameni atât de…. liniştiţi.

Într-un colţ, o tânără şi o doamnă chicotesc. Tânăra scoate o trusă de machiaj şi începe să-i aplice doamnei rimelul, apoi un pic de blush pe obrajii palizi şi, în final, un ruj roşu-cireaşă. Doamna e îmbrăcată într-o rochie vaporoasă fără mâneci, cu un imprimeu cu maci, o centură verde şi balerini verzi. Părul l-a pierdut luptând cu cancerul, dar nu poartă perucă şi nici turban din batic aşa cum poartă mai ales femeile în vârstă.

– Hai, Chiara, grăbeşte-te că poate mă cheamă doctorul şi nu sunt prezentabilă, o zoreşte doamna.

Nu reuşesc să-mi dezlipesc ochii de la ele, de la gesturile lor, de la speranţa pe care o împrăştie în jur.

femeie-cancer

Locurile în sala de aşteptare se ocupă rând pe rând, e zi de terapii chimio şi vizite la medicii oncologi. În coridor aşteaptă o doamnă într-un cărucior. E de-o eleganţă cum numai în revistele de modă vezi, iar gesturile rafinate denotă origini nobile sau cel puţin şcoli de bune maniere. E cheală, la fel ca 80% dintre femeile prezente în sală. Nu se citeşte nicio sfială sau jenă pe chipul lor, ba, din contră, sunt vorbăreţe, deschise, gata să dea un sfat, să împărtăşească experienţe, să povestească cum trăiesc între o şedinţă de chimio şi alta.

Doamna de lângă mine îmi povesteşte că are vizita de control, că ea a avut cancer la sân cu cinci ani în urmă şi acum, de două ori pe an, face examene şi vizite de control.

– Draga mea, eu am avut noroc, făceam în fiecare an mamografie şi ecografie şi l-am descoperit, bastardul, în fază incipientă. Şi, la mine în familie, nicio femeie n-a avut cancer la sân, eu am avut cinci copii şi se zice că noi, astea care avem copii mulţi şi alăptăm, suntem mai protejate decât altele, sunt vegetariană, am fost mereu atentă la alimentaţie, am făcut mişcare şi uite, când trebuie să vină, vine, nu priveşte în faţă pe nimeni.

Bărbaţii cu probleme oncologice nu sunt aşa vorbăreţi, citesc, fac rebusuri sau butonează telefoanele ca să ţină sub control tensiunea care li se citeşte în priviri.

Sunt şi multe cupluri în sala de aşteptare; le recunoşti după înlănţuirea mâinilor, contopirea privirilor, după iubirea şi grija pe care o au unul pentru altul, după teama împletită cu speranţă.

Experienţe care schimbă vieţi, aliniază priorităţi, elimină nimicuri care până ieri păreau indispensabile, dorinţe care nu-şi mai au sensul sau sunt înlocuite cu altele cărora abia acum le intuieşti valoarea.

Din când în când, două simpatice voluntare ne întreabă dacă avem nevoie de ceva. E plin spitalul de voluntari, majoritatea femei la pensie, persoane pregătite, disponibile, care-ţi zâmbesc, te încurajează cu discreţie, dau sfaturi, ascultă şi îndrumă în labirintul de cabinete şi laboratoare. Ca să devii voluntar într-un spital, trebuie doar să depui C.V.-ul şi, dacă eşti selecţionat, urmezi un curs de şase luni de pregatire cu medici şi infirmieri ca să-ţi însuşeşti noţiunile de bază de prim ajutor, comunicare, psihologie.

Toate analizele, investigaţiile, operaţiile, vizitele sunt gratuite pentru pacienţii oncologici. Când intri într-un spital de acest gen, se pune în mişcare o întreagă maşinărie, medicii se coordonează şi-ţi programează o vizită după alta, se ocupă ei de toate pentru ca stresul pentru o persoană bolnavă să fie cât mai redus. Suportul psihologic are un rol important şi oricine poate să ceară ajutor: atât pacientul, cât şi cei din familie.

Oricât de disperată ar fi situaţia unui pacient, medicul oncolog care îl are în grijă, spunându-i cum stau lucrurile, menţine o atitudine liniştită, calmă şi-l încurajează să lupte. Între o şedinţă de chimioterapie şi alta, se întâmplă frecvent să te sune să te întrebe ce faci, dacă ai vreo problemă, dacă ai nevoie de ceva, iar numerele lor de telefon şi adresele de e-mail ţi le dau încă de la începutul tratamentului, ca să-i contactezi în caz de nevoie. Una dintre doctoriţe ne-a dat numărul ei personal de mobil şi când am ezitat, gândindu-mă să nu deranjez, mi-a replicat:

– Stai liniştită, poţi să mă suni oricând, bărbatu-meu zice că am numărul de telefon cel mai faimos din toată Italia, că sună pacienţii ca la staţia de taxi. Şi râde. Un râs frumos şi liniştitor de suflete preocupate, speriate, disperate.

Şi să nu uit, ăsta e un spital public, nu unul privat!

Mă gândesc că noi suntem norocoşi. Eu, care am cunoscut o altă realitate, o realitate făcută din mizerie, din lipsă de umanitate, din lipsă de respect, din călcarea în picioare a demnităţii persoanei bolnave. Eu mă gândesc, italienii nu, pentru că ei n-au cunoscut realitatea mea şi li se pare normal, aşa cum este şi firesc, să fie trataţi ca oameni de alţi oameni, pentru că înainte de a fi medic, trebuie neapărat să fii om.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Neprețuitele

Iubirea mea, pot să-ți povestesc ceva?

Douăzeci ș-atât

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,182 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro