”Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria

Cristiana Trică

14 August 2015

cristianaÎnceputul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Maruca

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat […] mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Maruca are însă şi durităţi la adresa regalei sale prietene, iar principala cauză a fost, cel mai adesea, Barbu Ştirbey: „Să combaţi corupţia când te laşi terorizată de Brătianu şi fermecată de Ştirbey: ce confuzie în mintea acestei regine, cu o judecată atât de ascuţită şi limpede în alte împrejurări! […] La capitolul Barbu Ştirbey şi a influenţei pe care o avea asupra ei, izbucneau mai ales conflictele dintre noi.”

maruca4

Cu prilejul încoronării, Maruca are iar o răbufnire, de această dată pe tema înclinaţiei către sclipitor a Reginei: „Discuţie furtunoasă, în momentul plecării – între Regină şi mine, legată de carnavalesca încoronare care se pregăteşte la Alba Iulia sub auspiciile ei. Cu toată fascinaţia pe care o exercită asupra tuturor eleganţa ei regească şi dragostea mea pentru ea, cum să nu-i reproşez aspru că dispreţuieşte coroana din fier forjat purtată odinioară de Mihai Viteazu, preferându-i o coroană de aur, nou lucitoare, desenată de ea însăşi pentru această împrejurare şi încrustată cu pietre îndoielnice.”

Bunul simţ al acestei Rosetti Tescanu, bunul gust, poate un patriotism despre care de puţine ori aminteşte, dar care se simte în paginile memorialistice pe care le-a lăsat o determină să nu tacă. La toate acestea se va fi adăugat, cum singură arată, dragostea sinceră şi prietenia adevărată pe care le purta celei care se pregătea să urce pe tronul României.

Regina fie nu a protestat deloc, fie nu a făcut-o prea dur, pentru că Maruca nu pomeneşte de vreo replică. Ştia prea bine care este părerea Reginei: “Marouka’s impossible originality – avea obiceiul să spună, de fiecare dată când o şocam prin intransigenţa mea de inadaptat la atmosfera de curte.”

Că Regina Maria a exagerat şi că Maruca a avut dreptate în ceea ce priveşte ceremonialul Încoronării este fapt recunoscut. Regina pretinsese doamnelor de onoare să poarte anumite nuanţe la rochii: auriu, argintiu, violet. Mai mult, îşi desenase singură coroana, copiind-o pe cea bizantină a Despinei Doamna, soţia lui Neagoe Basarab. Coroana avea cinci kilograme, Regina însăşi plângându-se, în însemnările sale, de dureri de spate şi de gât la sfârşitul zilei. Dealtfel, ea nu s-a sfiit să mărturisească: „Nu doresc o încoronare modernă, cum ar putea avea şi altă regină. A mea să fie în întregime medievală”. Exista în firea acestei femei cu destin special ceea ce azi am numi înclinaţie către kitsch. I. G. Duca o descrie elegant, dar precis: ”Are exagerări şi excese împinse până la lipsă de gust. Când scrie abuzează de calificative, când pictează abuzează de tonalităţile vii. Îndeosebi atrasă de ceea ce luceşte, auriul şi portocaliul sunt culorile ei de predilecţie, apartamentele ei sunt poleite, indiferent dacă lucrurile sunt din metal preţios sau simple imitaţii, destul să facă efect. Gusturile ei au ceva asiatic, o vrăjeşte luxul strigător, bătător la ochi al decadenţei bizantine sau cel al maharajahilor indieni.”

Aşadar, Maruca a fost pe deplin îndreptăţită să-i vorbească despre organizarea nepotrivită a Încoronării, dar toate acestea nu au împiedicat-o să o iubească pe Regină până la capăt. Maruca a crezut cu tărie că “această mare Regină a fost un adevărat Şef de Stat.” În ochii ei, Maria “a fost o zână, apoi o femeie şi mai apoi o Regină şi a părăsit această lume cu chipul unei Carmelite.”

Despre Martha, părerile, deşi la fel de elegant exprimate, sunt lipsite de căldură. Maruca este, fără îndoială, un pictor din cuvinte: „Rar produs –această prinţesă din Orient – al civilizaţiei occidentale: îmi aminteşte, de când o cunosc, apa care doarme, reflectare tulburătoare de umbră şi lumină din bazinele ce decorează grădinile à la Le Nôtre, în care se oglindesc fauna şi flora stilizate ale clasicilor francezi.” Despre frumuseţea Marthei nu are nicio îndoială şi numai la asta se referă! Să fi avut îndoieli asupra altor calităţi?! „… Oscilând între darurile sale reale, ambiţiile uneori excesive – sau care par aşa românilor, româncelor mai ales – ţinuta ei un pic studiată, dar reuşită, frumuseţea ei desăvârşită fac ca această femeie de prim rang să trezească mai mult critici şi ură, decât dragoste sau aprecieri corecte ale adevăratei ei firi.” Nu ştim cât a fost ea însăşi de acord cu multe dintre faptele atât de comentate în societate ale Marthei Bibescu, cert este însă că nu a fost nicio clipă de partea celor care au criticat-o pe stăpâna de la Mogoşoaia.

Cum era Martha? “Cea mai înzestrată dintre românce

Martha Bibescu (n. Lahovary) s-a născut la 28 ianuarie 1889 (unele surse indică 1890) în Bucureşti. A murit la 28 noiembrie 1973 la Paris. La 16 ani s-a căsătorit cu George Valentin Bibescu şi a devenit prinţesă. A avut o fiică, Valentina, căsătorită cu Dimitrie Ghica.

Ce spune Martha despre lume?

Că e “prea puţină dragoste pe lume” şi că nu vrea să fie decât “un martor al istoriei”.

Marta

Ce spune lumea despre Martha?

Un om care a iubit-o cu toată puterea, Christopher Birdwood, lord Thomson of Cardington spunea că, fiind frumoasă, cultă, bogată – “toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat”. Un altul, mai mult decât celebru – Charles de Gaulle, îi marturisea: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.” Prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, îndrăgostit şi el de Martha, îi scrie lui George Valentin Bibescu cerându-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. A reuşit să îmblânzească şi pe Constantin Argetoianu care notează: „Capul Martei Bibescu a fost cel mai frumos şi mai inteligent cap de femeie din câte am cunoscut. Cap atât de frumos încât lăsa în umbră trupul noduros, gleznele umflate ca ale tuturor Lahovăreselor. Vraja glasului ei era extraordinară şi nimeni nu-i putea rezista; era o muzica pe care ai fi tot ascultat-o. Ca o adevărată sirenă, ştia să ademenească pe cei mai recalcitranţi şi să înşire banalităţile ca mărgăritare pe un fir de aur.” Acelaşi Argetoianu, cunoscut pentru limba ascuţită, continuă: “Dacă n-ar fi cunoscut atâta lume, atâtea taine, dacă n-ar fi fost atât de frumoasă şi n-ar fi avut o voce de aur şi arta de a distila cuvintele ca picăturile de parfum e probabil că, cu toată mintea ei, Marta Bibescu nu s-ar fi ridicat în stima şi în simpatia unora, şi dacă n-ar fi fost atât de ambiţioasă încât să calce peste orice şi peste oricine ca să-şi apere piedestalul, este iarăşi probabil că n-ar fi provocat la alţii, şi mai ales la altele, atâta ură şi vrăjmăşie.” În opinia lui, “ura şi vrăjmăşia se datorează numai coaliţiei femeilor proaste cu cele urâte. Marta Bibescu a fost femeia cea mai împroşcată cu veninul invidiei. Cu nemţii, s-a mărginit să profite de admiraţia să zicem de “simpatia” pe care o inspirase Kronprinzului german înainte de război. Rămăsese în corespondenţă cu dânsul şi după ocupaţie s-a folosit de sentimentele pe care le inspirase odinioară pentru a obţine o înlesnire de trai la Bucureşti şi un paşaport pentru Elveţia. S-a vorbit şi de o fotografie, de un grup cu ofiţeri germani pe scările casei ei de la Şoseaua Kisselef… […]Desigur, a fost o greşeală, dar biata femeie a plătit-o cu vârf şi îndesat, căci de câte ori a fost să fie decorată cu Legiunea de Onoare, i-a scos putoarea de Elena Văcărescu blestemata de fotografie în cale!” Pentru Argetoianu, Marta Bibescu a fost “cea mai înzestrată dintre românce”şi “un mare, mare scriitor”.

„Prostul ei gust, volumul ei, rochia ei amplă”

Dacă Maruca îşi privea cele două prietene cu admiraţie şi cu drag, Martha se dovedeşte mult mai critică. Şi nu atât la adresa Marucăi, de care abia aminteşte, cât la adresa Reginei care i-a fost mereu mult mai apropiată. Bineînţeles, Regina avea şi alte motive să-i fie apropiată Marthei. Biografii celei din urmă nu uită să precizeze că Maria „se consideră oarecum ca făcând parte din familie, de când i-a mărturisit Marthei, în august (1912?) despre legătura ei cu Barbu Ştirbei”.

marta 2

Desigur , faptul că Martha era cumnata lui Barbu Ştirbey este un argument destul de puternic. Dar trebuie să mai fi fost şi altceva, o anume comuniune de spirit despre care aceiaşi biografi ai Marthei amintesc: „Înzestrate amândouă cu un temperament de „artist”, cum se spunea pe atunci, se înflăcărau uşor, trăind în comun emoţia pe care le-o provocau un peisaj frumos, apusul soarelui la Constanţa sau un sonet de doamna de Noailles. Le unea o complicitate plină de umor, atunci când ridiculizau pe regina Elisabeta, cu idei caraghioase, cu rochiile ei tunică, care o făceau să semene cu o vrăjitoare bătrână, şi anturajul ei baroc, de suflete neînţelese sau de genii ratate, paraziţi care îl scoteau grozav din sărite pe rege. Cât despre el, un monarh auster şi rece, nu îndrăzneau să pomenească decât câteva obiceiuri, ca cel de a fi amabil cu cineva în funcţie de importanţa lui […].”

Nici biografii Reginei nu trec cu vederea complicitatea armonioasă a celor două: “Mogoşoaia era unul din locurile preferate ale Mariei. Un palat mare de cărămidă, cu proporţii armonioase, ale cărui balcoane şi balustrade de piatră se reflectau în apa lacului aferent. Mariei îi plăcea să vâslească cu o mică barcă prin trestia înaltă, urmărind culorile apusului şi ascultând-o pe Martha care plăsmuia povestiri exotice.”

Ce a rămas din această complicitate, odată cu trecerea anilor şi cu asprimile vremilor?! Un zaţ urât, s-ar putea spune. Iată câteva consideraţii ale Marthei: „Ceai la regină la Balcic”, nota ea în iunie 1934. „Prostul ei gust, volumul ei, rochia ei amplă. O meserie sigură, aceea a unei regine, pentru o femeie care a iubit mult bărbaţii: îi rămân întotdeauna aghiotantul şi santinelele. Va exista bărbat în casă, până la moarte.”

În acelaşi stil, în timpul războiului, referindu-se la aventura Marthei cu Regele Ferdinand, Maria nota şi ea „trebuie să fie foarte mîndră că are un Rege chiar şi în vreme de război”. Confirmări ale vechii lor comuniuni spirituale!

„Nu era decât o femeie care făcea pe regina”

Martha nu se opreşte aici, ci descrie în termeni surprinzător de duri casa reginei de la Balcic: “E ceva care te face să vomezi. De ce? Pentru că are o bucată din Turcia, o bucată din Spania, o bucată din Grecia, o bucată din Italia, o bucată din Anglia, şi totul este contrafăcut.” Acestea sunt însemnări din 1934, dar cu trei ani mai devreme, în 1931, nota şi altceva: „Să vezi regina României în costum de ţărancă era la fel de şocant pentru gust şi raţiune ca a vedea regina Angliei costumată în nevastă de miner în timpul şomajului”.

martha-bibescu

Relaţiile dintre cele două vechi prietene se deterioraseră simţitor în timpul războiului, când Martha manifestase acele inoportune simpatii germane. Regina a taxat, la vremea respectivă, la fel ca întreaga societate, atitudinea Marthei.

Atât de puternic a fost veninul care s-a acumulat în sufletul Marthei, care nu suporta nicio critică din firea ei, încât la moartea Reginei, fosta prietenă a putut să noteze: „Nu se va scrie Mamă bună, soţie bună pe piatra ei de mormânt. Cât de puţin poseda instinctul regal, instinctul profund, regula jocului. Încercarea de a se distinge, de a se singulariza, de a fi regină prin excepţie, aceasta nu este posibil când eşti însufleţit de un principiu. Nu era decât o femeie care făcea pe regina.”

Cu siguranţă, Martha s-a comparat mereu cu Maria şi s-a autoevaluat în postura de regină. Este clar că în cele mai multe împrejurări consideră, fără s-o spună direct, că s-ar fi descurcat mult mai bine sau că i s-ar fi potrivit mai bine poziţia. Comparaţia fiindu-i favorabilă, nu-şi poate stăpâni dispreţul şi sentimentul că regina îi era inferioară.

Este, desigur, vorba despre trădare în această prietenie care devenise legendară. Cine a trădat este greu de stabilit. Ne rămân însemnările acestor doamne din care să tragem concluzii şi să reconstruim o istorie, o societate, o prietenie. Un fapt poate fi relevant în acest sens. Este consemnat de unul dintre biografii reginei şi se referă la atitudinea Marthei după revenirea pe tron a lui Carol al II-lea: “Singurul prieten al Curţii precedente care frecventa palatul lui Carol era Martha Bibescu. Principesa Bibescu, care, după cuvintele Ilenei, „a părăsit-o pe mama pentru papa cînd acesta a devenit Rege”, acum „o lăsa pe mama pentru Lupeasca”. Împreună cu o fotografie a sa, Martha i-a trimis metresei lui Carol note slugarnice adresate „Suveranei mele”. Una dintre acestea conţinea o memorabilă adulare: „…clipa de astăzi, în care mi-ai îngăduit să-ţi sărut mîna, a fost cea mai fericită din viaţa mea”. Multă amărăciune trebuie să fi adus această atitudine în sufletul reginei Maria!

Epilogul unei prietenii

„Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti”

Am lăsat-o la urmă pe Regina Maria. Ea a scris cel mai mult despre prietenele ei şi putem reconstitui astfel mai uşor evoluţia relaţiilor dintre ele. Cum era Regina Maria la apogeul ei? Sutele de fotografii rămase ar putea fi suficiente, dar un portret complet îi face I.G.Duca: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, humor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj- cine nu a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o sinceritate împinsă până la cinism, o hotărâre neşovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă pe care experienţa o dă tuturor sufletelor alese.”

maria 9

„ În acest cap încântător nimic nu este perfect clar”

„La o analiză mai amănunţită, însă, umbrele acestei ameţitoare viziuni încep să iasă la iveală. De altminteri, nici frumuseţea ei nu rezistă unei cercetări mai îndeaproape. Trăsăturile obrazului nu erau regulate, afară de nas care avea un desemn admirabil, ochii erau mai mult mici, gura era mare cu tendinţe de a se încovoia în jos. Trupul ei era disproporţionat, bustul prea lung, picioarele prea scurte. Braţele groase, picioarele umflate, gleznele şi încheieturile de la mână – atât de fine, atât de elegante la cea mai de rând dintre ţărancele noastre – la ea erau mari, dintr-o bucată. Şi totuşi, înfăţişarea generală era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.” Şi cercetarea mai îndeaproape continuă: “Aceleaşi contradicţii în moralul ei. O inteligenţă vie, simpatică, dar superficială, incapabilă să pătrundă în adâncul lucrurilor” sau „…a citit mult şi multe, a dobândit cunoştinţe numeroase, dar din nenorocire nu a avut pe nimeni lângă dânsa care să o instruiască şi, astfel, nu a putut stabili între cunoştinţele ei fără metodă asimilate, nicio legătură, nici perspectiva pe care le dă cultura adevărată şi serioasă. Aşa fiind, pe lângă unele vederi juste, se vor descoperi la această femeie- de altfel, netăgăduit de inteligentă – lipsuri mari, idei medievale găsite în vreo carte de poveşti sau concepţii incoerente adunate pe la mesele Marilor Duci sau prin saloanele Marilor Ducese. De fapt, în acest cap încântător nimic nu este perfect clar, doar aproximaţie şi fantezie.”

Se poate ca I.G. Duca să aibă dreptate. Acest „cap încântător” a purtat însă coroana României cu cinste, a gândit cu drag la acest popor pe care l-a slujit cu credinţă, a privit această ţară cu ochi buni şi curaţi aproape jumătate de veac şi a luptat pentru ea.

În plus, şi asta ne interesează acum, a ştiut să fie o bună prietenă. A redactat cu grijă paginile pe care le-a lăsat şi a spus numai lucruri bune despre toţi cei pe care i-a avut în preajmă. Mai ales despre cele două prietene ale ei.

“Maruka Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele”

Pe Maruca, mai tânără ca ea cu doar doi ani, a avut-o apropiată încă de la sosirea ei în ţară. “Maruka Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; era născută Rosetti Teţcani, dintr-o familie de boieri moldoveni. Înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip, era uneori ciudată şi avea netăgăduit o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Căsătorită cu Mişu Cantacuzino, fiul mai mare al lui Gheorghe Cantacuzino poreclit “nababul”, era bogată, nu depindea de nimeni, şi trăia după placul ei, fără să-i pese de critică. Bunăoară nimic în lume nu ar fi putut-o face să primească o invitaţie; dar îi plăcea să ne adunăm la ea acasă, şi fiind una din fiinţele care ştia să-şi îndeplinească dorinţele, ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii. Petrecurăm astfel nenumărate seri plăcute în semi-obscuritatea salonului ei, căci Maruka avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Aprindea în vatră un foc mare şi nu îngăduia alt mod de a se lumina. Acest obicei dădu naştere în mai multe rânduri la întâmplări hazlii deoarece Maruka poftea uneori persoane din afară de cercul nostru, neiniţiate în riturile sacre întocmite de ea. Aceşti musafiri neobişnuiţi cu odăile pe jumătate întunecoase se împiedicau de scaune până să-şi croiască drumul spre locul unde eram aşezate.”

maria 10

“Uneori râdeam împreună ca două şcolăriţe”

Şi Regina continuă cu acelaşi zâmbet pe care ni-l şi transmite, de altfel: “Uneori râdeam împreună ca două şcolăriţe; Maruka era întotdeauna aceea care se apuca de năzdrăvănii şi toată lumea era nevoită să ia parte la râsetele ei, chiar şi diplomaţii cei mai serioşi. Când îmi amintesc de unele întâmplări în odăile pline de umbră ale Marukăi, îmi vine să râd chiar când sunt singură.

Într-o seară o doamnă mioapă, bâjbâind printre mobile ca să-şi găsească blana, se pomeni trăgând de păr pe un pianist pletos care moţăia istovit într-un jeţ adânc, ceea ce făcut pe gazda noastră să izbucnească în hohote de râs şi de veselie.” Iar concluzia este una singură: “Era în absurdităţile Marukăi ceva sincer şi spontan care făcea dintr’însa o tovarăşă încântătoare.”

Pe Martha “o poreclisem pony“

Marta pare să fi însemnat altceva pentru Regina Maria. “Martha intrase în viaţă înţeleaptă de la început şi plină de ştiinţă. Am cunoscut-o fetiţă, în primii ani după venirea mea în România, căci era între noi o diferenţă de zece ani. O poreclisem “pony” […] şi în acele zile îndepărtate, eu-tânăra prinţesă bălaie din marea Britanie eram idealul lui „pony”.

Cum era Marta tânără? „Din prima ei copilărie, Marthe dădea semne că va fi frumoasă şi visa măriri. O însufleţea tot ce era măreţ în astă lume, fie că era vorba de regi sau de orice lucru de seamă. Nume mari, succese mari, talente mari, cariere fabuloase, toate vrăjeau pe mica fetiţă cu ochii căprii, cu mintea ageră şi cercetătoare. Îmi plăcea să o am pe lângă mine; avea o fire nespus de bogată şi de înviorătoare, iar adoraţia ce avea pentru mine îmi măgulea vanitatea de fiinţă tânără. Aveam doar un nume însemnat şi două lungi şiruri de străbuni în amândouă capetele Europei; toate acestea le ştia Marthe.

Ca toţi Lahovăreştii era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă şi avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic şi nici nu se înşela. […] În „Pony” nu era nimic naiv, ochii ei erau pânditori şi mintea mereu în lucrare.”

Fără îndoială, a existat o lungă perioadă în vieţile celor două femei când prietenia nu le-a fost ştirbită de niciun eveniment neplăcut. În ziua în care Regele Carol s-a stins, în chiar zorii zilei, Regina a aflat trezită fiind din somn la Mogoşoaia. Marta a fost prima persoană care i s-a adres at cu apelativul Majestate!

„Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca”

Bineînţeles, anii au trecut. Centrul atenţiei lui „Pony” s-a deplasat de la Regină către Regele Ferdinand. Gurile rele spun că a fost mai mult decât prietenă şi confidentă a acestuia. Cu toate acestea, Regina va găsi cuvinte frumoase pentru ea mereu: „Fetiţa frumoasă ajunse o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumuseţe: cu ochii ei mari şi miopi, cu o ciudată gură cam mare, Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca. „În caracterul omului stă scris destinul lui”. Martha îşi pusese în gând să se ridice cât de sus şi să izbândească: aşa a şi făcut. Ştiuse să atragă în cercul vieţii ei lucrurile pe care le visase. Intră în legătură cu oameni al căror nume stă în fruntea tuturor în curgătoarea şi schimbătoarea noastră viaţă de azi.

maria 15

Încetul cu încetul adună în jurul ei persoane de talent şi de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social; primeşte persoane regale, diplomaţi, oameni politici, artişti, scriitori, savanţi şi aristocraţi. Călătoreşte în multe ţări şi musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleşi şi cu vază. Ca pe vremea când era fetiţă şi-i ziceam „pony”, urechile şi ochii ei sunt mari deschişi şi nu uită niciodată ce aude şi ce vede. Martha a ajuns una din cele mai vestite şi preţuite scriitoare, o scriitoare admirată de criticii cei mai critici. Cărţile ei sunt pătrunse de înţelepciune şi de adâncă cunoaştere a lucrurilor, iar fiece frază e şlefuită ca o piatră nestimată.”

“Drumurile ni se despărţiră treptat”

“Orice e frumos o mişcă şi găseşte cuvinte alese cu care descrie ceea ce vede şi aude. Tocmai această iubire a frumosului pe care o împărtăşeam amândouă ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate.”

Şi Regina găseşte o elegantă frază de final pentru o prietenie care mulţi a fost frumoasă: “Da, ne asemănam în multe privinţe, dar cu cât înaintam în viaţă, drumurile ni se despărţiră treptat, năzuinţele ei o duseră pe altă cale şi aceleaşi lucruri încetară de a ne părea la amândouă de aceeaşi însemnătate.”

Pe Cristiana o găsiți și aici.



Citiţi şi

„Le Nuage Parfumé” de Cartier – 20-23 octombrie, Palatul Tokio, Paris

Ce nu ai voie să faci de Sfânta Parascheva

Cine ne “fură” tinerii cei mai buni

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,595 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro