Își savuraseră pielea, buzele și aroma, dar încă nu merseseră de mână pe stradă

15 November 2021

Avea senzația că sărbătoarea Crăciunului nu mai era decât un circ menit să te facă să uiți cât de gol ești pe dinăuntru, de trist și de singur. Și cu cât mai mare kitsch-ul, cu atât mai mare suferința aceea surdă, fără de ecou și de leac, ce face puroi pe dedesubt și otrăvește totul, încet și sigur.

Sau poate doar așa percepea el totul, filtrat prin propria-i negură de simțiri, pe zi ce trece tot mai mare, tot mai densă.

Și, de data asta, în pasaj la Universitate, avu din nou acea senzație stranie, plăcută și enervantă în același timp – că îl urmăresc doi ochi verzi.

Se întoarse brusc, doar pentru că nu avea altă treabă și nici nu se grăbea nicăieri. Își dădea seama că nu se distanțase doar de Mădălina, ci și de prietenii lui și nu pentru că i-ar fi fost rușine de decizia lui cu repetenția, ci pentru că avea senzația că, odată cu această decizie, ceva radical se schimbase cu el și, drept urmare, era nevoit să acționeze ca atare. Cât despre găștile noi, de „șmecherași” în care încercase să se integreze doar pentru statutul pe care, în mod absurd, îl vâna, reușiseră până la urmă să-l scârbească în așa hal, încât, iată-l rătăcind de unul singur prin oraș, fără țintă, chiar în Ajunul Crăciunului. Sau poate nu chiar fără țintă, căci maică-sa îl rugase să-i mai ia niște muștar.

Se întoarse brusc și, spre uimirea lui, chiar așa era: în spatele său, doi ochi verzi îl fixau de parcă ar fi vrut să-i sfredelească hainele și să treacă cu laserele lor crude dincolo de carne și oase, până în adâncul ființei, acolo unde zac cele mai mari taine. De unde și până unde, „Luca-Năluca” în persoană.

Carmen, care îl recunoscuse nici ea nu știa cum – mai mult îl simțise – de la distanță, nu îndrăznea să-l abordeze, dar nici să-l piardă din vedere nu se îndurase, acum că întâmplarea (sau ce o fi fost) i-l scosese iar în cale.

– Carmen! exclamă Radu surprins și nu prea, de parcă ar fi anticipat și ar fi așteptat s-o întâlnească, de parcă de aceea ar fi ieșit din casă.

– Bună, Radu, îi răspunse ea și se îmbujoră toată, iar el nu știa dacă să pună asta pe seama frigului sau a emoției revederii.

– Ce faci?

Opa, se fâstâcea. Ce naiba îl apucase?

– Bine…

Ce ar fi putut să-i răspundă? Că prietena ei Maya, pe care el nici nu o cunoaște, nu că ar cunoaște-o mai bine pe ea, Carmen, e tot în comă? Că poliția nu a reușit să mai înainteze nici cu jumătate de pas în anchetă și că Leontin, prin fuga lui, puțea a vinovat de la zece poște? Dar de unde să se știe dacă era așa sau nu, din moment ce era de negăsit?

– Am ieșit să iau aer. Ar fi trebuit să merg acasă de sărbători, dar…

…dar nu o pot lăsa pe Maya singură, adaugă numai în gând.

– Te însoțesc?

Nici nu-și dăduse seama când o întrebase, dar, după modul în care fața fetei se iluminase, înțelesese că aceasta deja acceptase.

– Încotro? mai întrebă el, arătând cu mândrie de stăpân către cele patru ieșiri din pasaj. În fond, el era „gazda”, bucureșteanul, iar ea, musafirul, „provinciala”.

Carmen nu avea nimic clar în minte, dar își aminti de târgul de Crăciun aflat chiar deasupra lor și pe care deja îl cunoștea pe dinafară, dar unde să meargă în altă parte la ora asta, mai ales că, în curând, avea să se întunece și atunci orașul avea să se transforme într-o copiliță și mai exuberantă, și mai plină de zorzoane?

Îi arătă cu mâna ieșirea dinspre Palatul Suțu și Radu înțelese, căci și el gândise la fel.

Porniră unul lângă altul. Așa cum mergeau, drepți și serioși, nimeni nu ar fi zis că nu demult au împărțit patul într-o noapte dintre cele pe care, fie le uiți în totalitate, fie ești condamnat să le păstrezi vii în memorie o veșnicie.

Împărțiseră, e adevărat, patul, își cunoscuseră cele mai ascunse cotloane ale corpului, își savuraseră pielea, buzele și aroma, dar încă nu merseseră de mână pe stradă și nici nu ieșiseră nici măcar la o amărâtă de întâlnire… nu că ar fi fost asta de acum una. Tocmai de aceea, se comportau de parcă ar fi luat-o de la zero și mai că le venea să facă din nou cunoștință.

Târgul se lăbărța cu grație pe tot spațiul de vis-a-vis de Universitate, într-o amețitoare risipă de culori, sunete și mișcare. Numai statuile reușeau să-și păstreze calmul, deși aveai senzația că, în orice moment, Mihai Viteazul se va da jos de pe cal pentru a-și cumpăra un vin fiert cu scorțișoară și o gogoașă cu glazură de ciocolată.

Pentru asta optaseră și ei, dornici să-și încălzească mâinile și inimile.

– E atât de bun, seamănă cu vinul tatei, murmură ea, dintr-odată mulțumită și liniștită, așa cum deja uitase că se poate simți.

Prezența lui Radu o revigorase și acum, prin aburii vișinii ai licorii fierbinți și parfumate, îl admira în voie. Ochii lui albaștri, aflați la cheremul luminii, se jucau cu nuanțele culese din adâncul mării, gândi Carmen ușor amețită, iar trăsăturile dulci și bărbătești în același timp o făceau să tremure la gândul că se culcase cu un exemplar atât de frumos, că-i simțise carnea tare peste carnea ei și mușchii alunecând pe sub pielea cu miros de armăsar tânăr. Îi venea acum să muște din el, și nu din gogoașă.

Radu o privirea și el ca pe o descoperire inedită. Carmen era o zvârlugă elastică, cu părul tăciune, tuns scurt. Nu purta niciodată căciulă, indiferent cât de ger ar fi fost afară, dintr-o cochetărie inutilă, dar specifică vârstei. Astfel că urechile și obrajii i se înroșiseră și mai mult decât în pasaj, iar ochii îi luceau ca reacție la filmul ce se afla în plină desfășurare imediat în spatele frumoasei sale frunți.

– Da, e bun, foarte bun, răspunse într-un târziu și îi zâmbi sincer.

Amalia din lăuntrul lui fu nevoită să-și mute ambasadele puțin mai la marginea inimii.

Terminară vinul, aruncară paharele și încă mușcând din gogoși, o porniră printre tarabe. Se opriră la toate ca să admire câte ceva, ca să se bucure de câte ceva, iar Radu, galant, îi cumpără un medalion ceramic, multicolor, prins cu un șnur de piele, pe care nu se lăsă până nu i-l puse la gât. Mâinile lui calde atinseră pielea gâtului ei și Carmen avu o puternică senzație de déjà vu. Îi mulțumi frumos, apoi îi făcu semn să se apropie și depuse, cast, o sărutare pe obrazul lui. Fu rândul lui Radu să roșească și i se păru atât de stupid, căci nu mai credea că este în stare de așa ceva, mai cu seamă în preajma unei fete cu care deja se culcase și față de care, conform codului deontologic al noii categorii sociale la care aspira, nu ar mai fi trebuit să manifeste interes. Doar că asta era o prostie, după cum se vedea și, mai ales, se simțea.

Porniră mai departe, făcându-și cu greu loc prin mulțime. Ieșiră în față la Biserica Rusă. Tot unul lângă altul și totuși atât de departe. Carmen părea că așteaptă ceva, ceva ce așteptase, de fapt, toată viața și acum, în sfârșit, urma să se întâmple și amânarea asta era numai un ingredient menit să facă totul și mai palpitant, și mai minunat. Radu se întoarse spre ea și, în sfârșit, decise să-i caute mâna. I-o prinse în palma lui mare și tot caldă și pumnul lui Carmen se făcu mic, ca o vrabie înghețată.

– Ți-e frig? o întrebă el și, fără să mai aștepte răspunsul, îi cuprinse ambele mâini și începu să sufle aburi calzi în palmele albe ale fetei.

Carmen avea senzația că bucata de asfalt pe care se opriseră se desprinsese de pământ și plutea acum prin spațiu, complet izolată de restul lumii rămase undeva într-un neinteresant și neimportant plan secund.

După ce îi încălzi palmele cu suflarea lui, Radu i le deschise și i le sărută ușor, firesc, familiar. Carmen era complet pierdută de tot ceea ce fusese viața ei până atunci, gata să înceapă un nou capitol, indiferent de ce avea să decidă Radu. Simțea că există încă speranță, și nu doar cuvinte scrise de poeți pe hârtie, că există, mai cu seamă, speranță și pentru suflete pierdute precum al ei, că există iubire, aici, pe pământ, în mijlocul Bucureștiului, la Universitate.

Se priviră în ochi, cu un zâmbet mai mare decât ei înșiși și apoi, sub oblăduirea Ajunului, Radu se aplecă asupra ei, ca și când ar fi fost primul bărbat ce face întâia oară acest gest și astfel deschide drumuri necunoscute speciei umane, drumuri ce, fără îndoială, nu pot duce decât spre mântuirea sufletului, și-i cuprinse cu gura buzele uscate de emoție, de teamă, de dorință, de fericire…

Nu, nu. Nu fusese doar un sărut, ci o moarte și o naștere ce avuseseră loc simultan. Dumnezeu dăduse foaia și, deși toate păreau la fel ca mai înainte, de fapt, nu mai erau.

fragment din romanul „Secrete murdare” de Anays M., aflat în curs de publicare



Citiţi şi

Ne-am privit în ochi, cu respirația oprită…

Merge și așa

Mi-a luat ceva vreme să mă gândesc dacă să scriu sau nu, până la urmă mi-am luat inima în dinți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro