Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Îţi spun, încet, că te iubesc

14 February 2015

Mi-a rămas restul nopţii mie. Să-l odihnesc, deşi n-avea nevoie. Ar fi vrut să tacă în comun, să zâmbească şi să-şi ţină minte visele care-l vor făptui câteva ore. Le-a deschis lor fereastra şi a venit doar unul. Se făcea că erau doi oameni care aveau mâini. Una el, una ea. Legate cu degete împreună. Trupurile le erau dintr-un fel de abur argintiu. Doar mâinile se întrupaseră de tot. Umblau deasupra drumurilor, aşa, cam ca la treizeci de centimetri, nu mai mult deasupra. Şi nu era plutire, nimic din levitare, nici urmă de neconcret. Era doar altă formă de a merge. Deasupra ăsta nu avea valoare de superior, ci de altfel, de al lor.

abur

Ea ştia, în vis, că sunt două mâni şi două abururi. Distincte. Nu se amestecau deloc. Dar şi distinct luase altă formă. Aceea de plămâni. Doi. Amândoi. Ce făcea diferenţa era respiraţia. Una singură. Şi ea s-a bucurat, în acelaşi vis, de lipsa curgerii, a amestecării, a falsei faceri din nou. Dacă vrei, a iluziei cumplite a facerii. Nu, lumea nu trebuie rescrisă din topoare, nu trebuie să ne facem loc în ea. N-o trebuim şi nici ea nu ne trebuie(şte) pe noi. Ăia treizeci de centimetri imponderabili nu ne fac mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi. Dar ne fac noi. Genius loci.

Îţi spun că aburul din vis nu este abur, aşa cum visul nu e vis. Îţi spun, încet, că te iubesc. Încet, ca să nu tremur prea vizibil.

Pe Ana o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

A trăi între oameni e ca un fel de alba-neagra

Fii cu moț (tradițional) și mergi la vot!

Scrisoare de la revedere către fiul meu de 16 ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,973 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro