Iubiri irosite…

Erika Bloj

20 December 2016

ERIKAStau încă amorțită de somn sub plapuma caldă și mă gândesc… oare ce-mi lipsește? Oare de ce în fiecare dimineață am senzația că tot aerul din cameră se termină și am să mor sufocată, cu plămânii ca doi bureți roz storși de viață? Oare de ce mi-e greu să dau ochii cu o nouă zi, cu lumina, cu aceeași cană de cafea, cu papucii de casă târâți, cu aceleași gesturi de rutină, spălat pe dinți, îmbrăcat, pieptănat… drumul mereu același, aceleași semafoare, aceleași mașini, aceleași figuri obosite și stoarse de vlagă. Apoi un birou cu șefi nesuferiți, cu colege acre, duhnind a tocăniță și mujdei, cu clienți nesatisfăcuți și același țârâit enervant al telefonului. Nu mai pot! Am obosit!

Sofia locuia singură într-o garsonieră micuță pe strada Strâmbă. Nu era nicidecum strâmbă strada, doar că era denumită după copacii plantați aiurea ce dădeau senzația că totul curge în curbe de om beat. Nu era departe de centru, totuși era o zonă liniștită, cu multe spații verzi și, mai ales, garsoniera era foarte luminoasă, ceea ce o avantaja când picta. În timpul liber picta, era talentată, a terminat o școală de arte, doar că niciodată nu s-a gândit serios să câștige bani din arta ei. S-a angajat casier la o firmă de consultanță. Un job plictisitor, cu oameni uscați printre filele sutelor de dosare ca niște fluturi puși la insectar. Viața ei era una cuminte, serviciu, acasă, uneori sâmbăta mai ieșea în vreun club, dar atât. Nu avea pe nimeni, părinții ei au murit și fratele ei s-a mutat cu familia în Spania, nu l-a văzut de vreo trei ani. Nicio mare iubire. Aventuri trecătoare care, de obicei, se terminau de la sine, din lipsă de interes, fără drame. Doar că azi e foarte neliniștită, o tristețe adâncă cât o fântână de la țară pune stăpânire pe ea. Uneori ești trist pentru că nimic nu-ți merge bine, alteori pentru că totul merge linear, atât de previzibil, că te gândești că niciodată nu se va întâmpla nimic deosebit să te strâmbe, să facă o buclă în existența ta mult prea banală.

Ziua se arăta la fel ca restul zilelor așezate cuminți ca niște mărgele pe firul timpului. Nimic nu prevestea vreo schimbare, nici măcar liftul care mereu încetinea exact între etajele doi și trei. Șeful, la fel de îmbufnat, colegele, la fel de acre, își analizau zgomotos rețetele de piftie, care era mai pricepută, cum să faci să-ți tremure mai abitir piftia. Îi venea să vomite, se gândea că iar mănâncă cozonac uscat cu telemea de Crăciun. Toată mascarada asta de sărbători o făcea să vomite, să cumpere același vin pe care să-l bea singură în garsoniera rece, să plângă până adoarme și a doua zi să picteze tablouri cu mulți îngeri.

fata-zapada

Dacă aș putea să dorm, să-mi bag capul în pernă și să mă trezesc prin douăzeci ianuarie, când toți s-au liniștit, toți mănâncă salate și își fac abonamente la sală, când până și cei ce s-au cuplat de revelion și-au revenit și își văd de singurătățile lor… gândea în timp ce pășea nervoasă printre rafturi, în magazinul doldora de bărbați obosiți, de mame isterice și copii răzgâiați. Era o mascaradă ieftină cu moși de plastic și beteală sclipitoare.

Snickers, cola, vin roșu, un cozonac și vreo trei pungi de sărățele. Atât, a și să nu uit, o ciocolată și o cutie de ness pentru bunicuța de la azilul din vecini. În timp ce se certa cu un copil care tocmai a blocat raftul cu snickers, urlând:

– Sunt ale mele, nu lua de aici!!!

– Dar numai unul vreau.

– Nu, nu, nu!!! muci, plânsete și trânteli pe jos, peste toate astea însă, o voce caldă venită parcă din altă lume …

– Sofia, tu ești?

Cei mai frumoși ochi pe care i-a văzut vreodată, cu cel mai elegant nas și cea mai senzuală gură, se holbau la ea, cu un zâmbet de sinceră bucurie.

– David? Ce cauți aici?

David a fost colegul ei de bancă la arte, au fost nedespărțiți pe tot parcursul facultății, prieteni, nu iubiți, apoi el s-a încurcat cu o profesoară tânără, s-au căsătorit și au plecat în Japonia. N-a mai știut nimic de el. Zece ani au trecut fără nicio veste, fără niciun mesaj sau telefon, nimic. A încercat să dea de el pe facebook, pe twitter, dar nimic. Nici colegii lor nu mai știau de el.

David… acum e aici, cumpără vin roșu și alune din același magazin de unde cumpăr și eu snickers. E schimbat, mai matur, dar mult mai frumos, cu părul grizonat la tâmple, cu două-trei riduri la colțul ochilor, elegant, un bărbat pe care vrei să-l privești. În timp ce-l studia, se gândea că a ales bine sutienul cel nou, care-i făcea sânii mai fermi și mai plini. Cum se poate forma o asociere de gânduri atât de rapid, până să îți dai seama, deja te gândești dacă ești epilată inghinal sau dacă ai oja proaspătă pe unghiile de la picioare. Groaznic, mintea e o perversă cu ciorapii rupți și ruj nepotrivit. Simțea cum obrajii îi iau foc, roșea. Un defect care de multe ori o făcea să mimeze o tuse, pentru a justifica o posibila roșeață incomodă în obraji. El zâmbea bucuros, căci în mintea lui totul era perfect. Se afla în oraș pentru a participa la o expoziție, era dealer de artă, stabilit în Londra. Stătea trei zile, cât să încheie două trei contracte cu artiștii participanți la expoziția internațională de pictură. Puteau să petreacă aceste zile împreună… nu-i plăcea singurătatea camerelor de hotel, iar Sofia era chiar o companie nesperat de bună. Era fericit că a întâlnit-o.

– Uite, iau sticla asta de vin, niște brânzeturi, struguri, o baghetă și mergem la mine la hotel, vrei?

Sunt unele întrebări la care nu poți răspunde decât cu da… iar uneori acel da poate deschide o ușă prin care treci cu teamă, pentru că nu știi unde duce. E întuneric și nu vezi nimic, simți doar suflarea lui în tâmplă și mâinile lui calde ce te ghidează, și ai încredere, și pășești, un pas, încă unul, o sărutare, o mângâiere, o șoaptă, ai încredere, sunt lângă tine, îi simți trupul fierbinte pulsând de dorință, vocea tremurând de plăcere, parfumul acela de mosc și santal, și uiți. Uiți de tine, de el, de tot… uiți de zilele acelea plictisitoare în care nimic nu se mai întâmplă, uiți de liftul acela enervant ce încetinește între etajele doi și trei, uiți de cozonacul uscat cu telemea, de șeful îmbufnat și de piftiile tremurânde ale colegelor. Uiți de tot și te scufunzi în marea aceea adâncă de trăiri și emoții, de taine și zâmbete interzise, de imprevizibil, de necunoscut. Te scufunzi și, pentru prima dată, te placi. Îți plac viața ta, sânii tăi, gândurile tale. Pentru prima dată după mulți ani, îți plac diminețile și cafeaua… și, pentru prima dată după mulți ani, te gândești la o masă adevărată de Crăciun, cu sarmale, cu tort, chiar și cu beteală… pentru prima dată după mulți ani ai vrea să nu fii singură de Crăciun.

Doar că pe măsuță, lângă ceașca de cafea, stă un bilet: Sofia, mă bucur tare că am petrecut aceste zile cu tine. Trebuie să mă întorc, am obligații! Poate ne mai întâlnim în viața asta sau în altă viață! Ai grijă de tine! Crăciun fericit!

E deja douăzeci ianuarie, viața își reia cursul normal, liniștit. Zăpada s-a topit, brazi uscați și golași stau printre tomberoane, beteală ruptă și încâlcită sclipește peste tot tabloul acesta gri. Strada Strâmbă e pustie, la ferestre ici colo câte o lumină, undeva, în depărtare, o muzică se aude în surdină, par a fi acorduri de jazz. O lume obosită parcă se odihnește un pic… mă gândesc la el, la mine, apoi îmi amintesc că am uitat să-i duc ciocolata și nessul bunicuței. Am să i le duc mâine. Mă gândesc la cum o fi petrecut ea Crăciunul, singură, fără nicio vizită. Mă urăsc pentru că am atâta iubire ascunsă în mine. Iubiri irosite…

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Virgin la 35 de ani

N-am cunoscut bărbat mai străin de mine ca soţul meu

Vreau să mor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,544 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro