Era 1 martie, dimineața se anunțase în toată splendoarea ei: efervescentă, senină, incredibil de caldă și de colorată pentru un început de primăvară. Peste mai puțin de trei săptămâni, împlineam zece ani și mă galvaniza la maxim ideea zilei mele de naștere, chiar dacă nu aveam nici tort, nici cadouri, doar clătite, gogoși sau chec. La școală am pornit cu pas vioi și cu zâmbetul întins ca două aripi de albatros peste seninul mării. Știam că mă așteptau mărțișoarele, îmi plăcea să primesc, dar și să dăruiesc, aveam mereu surprize de la colegii mei de clasă sau de școală.
Colega mea de bancă, o fată timidă cu mânuțe umede și muncite, mi-a adus un buchețel de ghiocei, cadoul cel mai frumos și emoționant, știam că l-a cules din pădurea de lângă căsuța ei. Băiatul care avea o simpatie pentru mine mi-a adus nu unul, ci șase mărțișoare, prietena mea cea mai bună, un mărțișor broască-țestoasă, preferatele mele, învățătoarea ne-a îmbrățișat pe toți când am făcut coadă în fața catedrei să-i agățăm în piept mărțișoarele, apoi ne-a pus să citim compunerile pe care le scriseserăm pe această temă. I-a plăcut atât de mult compunerea mea, că a citit-o și în cancelarie. Eram tare mândră și abia așteptam să ajung acasă să-i povestesc mamei.
În drum spre casă am avut ochi pentru toate minunățiile pe lângă care, în grabă sau din neatenție, treceam și nu dădeam importanță, știam că sunt mereu acolo: copaci, acum plini de muguri tineri și delicați, ronduri în fața caselor văruite proaspăt, șanțuri săpate și curățate de frunzele rămase sub zăpada demult topită, raze de soare jucăușe și prea calde pentru perioada aceea. Mi se întipărise un zâmbet pe față pe care cu greu reușeam să-l ascund ca să nu par că tocmai câștigasem loteria cea mare. Zâmbetul ăsta mi-a înghețat când am ajuns în fața casei noastre.
În curte, întinse pe pământul stropit cu moțuri de iarbă tânără, stăteau aruncate la întâmplare preșurile din bucătărie acoperite cu pătrunjel, ceapă tocată, țelină, morcovi, fidea, cartofi și bucăți de carne. Nu-nțelegeam nimic, dar mi-a înghețat inima, nu se anunța o veste bună. Când am intrat în casă, mama plângea întinsă în pat cu picioarele dezgolite și pline de pete mai rotunde, mai lăbărțate, mai deformate, dar toate de un roșu viu. Cred că nu e nimic mai destabilizant și mai înspăimântător pentru un copil decât să-și vadă mama plângând. Se năruie o lume în care zâna bună care până atunci se ocupa de el, avea grijă de toate micile sau marile probleme, care lua orice grijă și orice problemă sub aripa ei ocrotitoare, eficientă și magică, ei, zâna asta dintr-o dată își pierduse puterile și plângea ca orice pământean neputincios. Insuportabilă imagine.
Misterul mi l-a dezlegat ea printre lacrimi: surorile mele, în convalescență după pojar, se alergau prin casă și, ciocnindu-se cu aragazul, răsturnaseră oala cu ciorbă, pe picioarele mamei. La zece ani, habar nu ai ce trebuie să faci, cum să tratezi niște arsuri care, oră după oră, creează tot mai multe balonașe transparente, și atunci fugi la bunica maternă, femeie energică și trecută prin multe, să vină ea să rezolve situația.
Pe mama o doftoricește cu foi de varză așezate delicat peste rănile proaspete, scutură bine preșurile și le bagă la spălat în apă caldă și săpun de casă cu pelin, pe care ea-l făcuse împreună cu mama. Nouă ne gătește o mâncare de fasole bătută cu cimbru, și turtă în țest. Nimeni nu face mâncare de fasole bătută cum făcea mamaia Ioana, nici măcar mama. Nu știu cum o făcea, ea zicea că nu e nimic special, că și mama o face la fel ca ea, dar nu, sigur a ei avea ceva în plus, poate doar gradul și timpul de fierbere, poate ingredientele puse în proporția justă, poate mâna și inima ei împreună.
Din cele două zile cât a stat cu noi, îmi amintesc câteva sfaturi și o rugăciune de care, în mod curios, nimeni nu-și amintește, nici mama, nici mătușile mele, și pe care mă pun s-o recit ori de câte ori ne vedem. Mamaie mă învăța să am mereu batista în buzunar și unghiile tăiate frumos, să am mereu lenjeria intimă curată, că nu se știe niciodată, poate mi se face rău pe stradă și ajung la spital și mă fac de râs, să fac mereu patul și ordine în cameră, că poate vine cineva neanunțat în vizită și găsește totul vraiște, să usuc hainele mereu afară, că niciun parfum nu egalează prospețimea aerului, să pun în apa de baie o mână de mușețel ca să hrănesc și calmez pielea, să am planta mea de lămâi, să pun gutui la ferestră ca să înfrumusețez și parfumez camera, să știu să fac orice, să nu depind niciodată de nimeni. Și, oricât aș fi de obosită, supărată, bolnavă, să nu mă culc fără să-i mulțumesc Domnului pentru ziua trăită. Nu mă culc, și n-am uitat rugăciunea ei de om simplu: „Doamne, ziua a trecut, noaptea iarăși a venit/peste zi m-ai ajutat de-am lucrat și-am învățat/ajută-mă, Doamne sfinte, și de-acuma înainte”.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
