Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Lăsați oamenii să moară când vor!

16 September 2018

Nu vă revoltați, nu vă simțiti ultragiați, asta simt și asta scriu, indiferent ce veți spune și dacă îmi veți da sau nu dreptate. Povestea mea probabil seamănă cu multe povești din lumea asta, și poate că multe din ele au rămas mute, îngropate undeva în sicrie de oțel, să nu pătrundă nici vântul…

Cred că fiecare om are dreptul să moară atunci când vrea el, când pur și simplu e încă stăpân pe sentimentele, pe luciditatea și pe conștiința lui. Ne-am înglodat în drepturi sociale, nici acelea nu ne sunt în vreun fel în avantaj, dar le numim totuși drepturi sau libertăți. Ce iluzie! Libertatea absolută constă tocmai în dreptul de a dispune asupra vieții tale, singura ta posesie neîngădită, fără termen de valabilitate și fără condiționări.

De când te naști, te înconjori de lucruri și de oameni care de care mai trecători. Nu sunt o pesimistă, asta e părerea mea. Perisabilitatea nu ține loc de compensație pentru toate dezamăgirile pe care le trăiești ca și când ai fi prins în lava mortală a unui vulcan, fără să te poți apăra în vreun fel.

Am fost mereu premiantă, mereu în centru atenției, dar asta nu m-a scutit de a avea o teribilă groază de singurătate de când mă știu. Singura mea obsesie care nu mă lăsa să dorm, de mic copil, era că mă vor părăsi părinții, iar într-o dimineață mă voi trezi fără ei. S-a întâmplat asta, dar cu vreo 40 de ani mai târziu, între timp m-am obișnuit să fiu părăsită într-un fel sau altul. Cu toate astea, am rămas o ființă plină de viață – în timpul zilei.

Am fost soție, de fapt mai sunt, dar sensul verbului la prezent e demult opac. Sunt o piesă de decor într-o casă cu păpuși a la Ibsen. Femeia bună la toate, de ajutor, prezentă acolo în scopuri pur pragmatice. În afară de acel de a mă și simți femeie. E vina mea? E vina bărbatului cu care am crezut că voi împărți patul, casa și viața până la adânci bătrâneți? Cred că e vorba, până la urma urmei, de o poveste ca toate celelalte din folclorul românesc, sau pur și simplu de o comandă socială la care am răspuns prezent. „Suntem prea bătrâni pentru prostii”, mi se răspunde la o îmbrățișare sau o atingere, fie ea în treacăt.

femeie

Sursă foto. pinterest.com

Între timp, am încetat să mai ating pe cineva, chiar dacă ceva din mine strigă după afecțiune și tandrețe.

Am fost mamă, de fapt mai sunt, dar copiii mă mai sună doar din când în când, sunt prea preocupați cu ale lor, și apoi cine sunt eu să le bag de vină? Prefer să le las libertatea de  a simți când să mă caute, indiferent de motiv. Niciodată nu am reproșat cuiva lipsa de sentimente sau de atenție, chiar dacă toate cuvintele dureau ca niște fiare înroșite lipite de carnea crudă.

Am fost amantă, atunci când credeam mai puțin în dragoste. Am redescoperit un sens al vieții pe care îl credeam pierdut, dar, fatalitate, n-a durat decât puțin. Am rămas cu dorul lui și cu neputința de a mă cere lângă el, sau cel puțin așa cred eu. O femeie nu se oferă niciodată, pentru că ar fi puțin ridicolă, sau chiar definitiv. L-am iubit așa cum se iubește propria ființă, sau chiar mai mult, și am dat totul. Aș fi fost în stare să-i dau inima mea, dacă ar fi avut nevoie de vreo bătaie a ei. L-am simțit făcând parte din mine, iar la plecare am rămas ca o jumătate de animal tranșat, cu un rest de trup și un rest de suflet, cât să mă agăț ca să nu devin un (o) zombie.

Iar acum descopăr, cu fiecare zi care trece, că nu pot trăi fără el. Între orele mele se cască prăpăstii de neimaginat, umplute până la gură cu suferință atroce. Am încercat toate căile de vindecare. Sunt un fel de cadavru ambulant care întunecă zidurile unei case pustii, fără ecou.

Lăsați oamenii să moară când vor! Boala sufletului poate fi mai gravă decât vreo boală a corpului, fie ea și nevindecabilă. Durerile nu suportă comparație, pentru că nu există vindecare. Nu mă pot opri din a-l iubi, așa cum nu te poți opri din respirat, așa cum nu-l pot opri pe el din a fugi mereu de mine. Poate nu mă iubește, veți zice, și atunci ce rost mai are suferința? Doar că aici nu mai e vorba despre el, ci despre mine. A mea e dragostea asta, așa cum a mea e și inima asta și trupul meu decăzut.

Lăsați oamenii să moară când vor! Nu-i mai lăsați să umble printre voi ca niște stafii, să vă sperie cu măștile care nu-i mai încap! E dreptul lor legitim la demnitate. Poate că șansa lor e dincolo de voi, acolo unde se întind adevăratele povești, nesperatele fericiri care țin mai mult de o clipă.

Guest post by Ana O.

 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

„Te iubesc, păpușă/baby/draga mea/bla bla-ua mea”

Două puncte ucigașe

Să faci dragoste orbeşte! La propriu. Nu la figurat.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
735 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro