Azi-noapte-am visat un fragment dintr-o poveste. Vedeam şi literele, în succesiune. M-am trezit, am văzut chiar şi virgulele, mi-am spus că n-o să uit, chiar dacă mă culc la loc, şi mi-am potrivit perna. Dimineaţă, m-am trezit tabula rasa. Pun iar carneţelul pe noptieră, că nu mai merge-aşa. Dar cred c-am visat o idee fiindcă numai astea dispar fără urmă.
Într-o după-amiază, acum vreo două săptămâni, mi-am aminit de Liana. Aşa, fără niciun motiv aparent. Pe Liana n-am mai văzut-o de vreo 35 de ani. Şi nu mai ştiu nimic de ea. Dar e-n mine o stare care poartă numele ei. Abia acum ştiu limpede asta. Trebuie să fi fost ceva, departe, în mine, care să mă fi dus la ea şi la timpul în care-aveam cinci ani. Vreo teamă, poate.
Liana era prietena mea, mai mare cu vreo trei-patru ani, care mă invita să ne dăm în leagăn. Trăiam într-un târg ce-avea case negustoreşti, majoritatea de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Case-n formă de vagon, lipite unele de altele. Dădeau direct în stradă, prin marchize cu geamuri groase, cu modele.
Curţile aveau garduri de lemn, cu uluci late şi rare. Între casa bunicilor mei şi cea a bunicilor ei era o alta. Dar noi ne vedeam prin gard. Liana avea-n grădină tufe de coacăze. Şi leagăn.
Aşa că vedeam câteodată o frântură de păr creţ şi un chip pistruiat printre luminile amiezei şi ştiam c-o să fie zi de balans. Eu n-aveam leagăn. Avusesem, dar, pe când eram foarte mică, am sărit din el. Tata şi-a zdrelit zdravăn genunchii, salvându-mă. Au decis că sunt prea năbădăioasă şi, în consecinţă, periculoasă pentru leagăn.
Liana avea o voce cuminte şi-nţeleaptă. Mă striga încet, însă întotdeauna o auzeam. „Vii la mine?“ Dădeam din cap, nerăspunzându-i niciodată, să nu plece fermecătura. Cred că e primul om pe care l-am tratat cu mare consideraţie. Mi se părea că-mi face mereu un mare favor, chemându-mă la ea.
Fetiţa nu prea vorbea. Când mergeam la coacăze, spunea „Hai!“ şi-atât. Dar cel mai mult timp ni-l petreceam în leagăn. Mă urca pe mine, făcea vânt lemnului şi se urca şi ea, din săritură. Apoi, cânta. Întotdeauna. Bunica ei, doamna Aristiţa, fosta învăţătoare a bunicilor mei, dar şi a mamei mele şi-a unchiului meu, ne-aducea tarte de caise, cu zahăr pudră. Scurte intermezzouri.
Mi-era linişte cu Liana. Mă legăna în ritmul ei cuminte şi blând şi mă lăsa să mă minunez de părul ei senin. Şi să-i număr pistruii. Râdea cu incisivi albi şi crenelaţi, noi-nouţi. Râdea în cântec. Şi-o pornea de unde rămăsese. Câteodată, mi se părea că şi mişcările leagănului de c-o zi-nainte le luam tot de unde le lăsaserăm.
Mi-e dor de Liana. De soarele din leagăn. De coacăze şi de cântece. De prietenia fără cuvinte.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
