“Am renunţat la viaţa politică. Am candidat, da, dar în circumstanțe cu totul excepţionale: nu sunt politician, ci scriitor. Și astăzi scriu despre politică, particip la dezbateri publice, asta înseamnă, printre altele, să fii scriitor, nu?”, spune câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, Mario Vargas Llosa, un campion al liberalismului, care se află zilele acestea în Europa, pentru a vorbi despre cel mai recent roman, lansat la sfârșitul anului trecut, “Visul Celtului”.
La Paris, pe holurile editurii Gallimard, care a lansat cu această ocazie și o serie de autor, Vargas Llosa a răspuns cu amabilitate întrebărilor revistei “Le Figaro”. E punctual, politicos și își ajută, plin de curtuazie, interlocutorii să depășească tracul pe care-l poate produce evocarea unui Nobel. “Discută despre literatură cu aceeaşi claritate și limpezime cu care scrie, de data aceasta într-o franceză atât de fluidă încât ai putea fi tentat să crezi că traducătorul lui obișnuit, Albert Bensoussan, n-a avut mai nimic de făcut pentru edițiile Gallimard”, scrie Le Figaro.
La 75 de ani, peruvianul Mario Vargas Llosa este unul dintre scriitorii care au obținut votul publicului înainte de a fi validat de juriului Nobel, un alt latino-american convingător, după Neruda, Paz și Marquez. Unii au spus că Llosa este prea ușor de citit pentru a fi laureat al Premiului Nobel, dar academia Suedeză a fost sedusă de opera lui de geniu, de fertilitatea lui vulcanică (a scris roman erotic, istoric, epic, autobiografic, satiric, a scris totul!), și de abundența temelor, de la auto-transcendenţă, la căutarea idealului sau supunerea omului de către om. O operă mereu sub control, dar mereu inventivă, întotdeauna accesibilă și experimentală.
Vargas Llosa este capabil să înceapă fiecare capitol al unui roman de un tablou (“Elogiu mamei vitrege”), să înlocuiască verbele de stare cu verbe de acţiune (“Pantaleon şi vizitatoarele”) sau să creeze un “prezent perpetuu”, la fel ca în ultimul său roman (“Visul celtului”). La patru ani de la “Rătăcirile fetei nesăbuite” – o poveste de dragoste întinsă pe mai multe decenii, în cîteva oraşe –, scriitorul Mario Vargas Llosa revenea anul trecut la mai vechea lui pasiune cu un roman istoric care urmărește destinul unui erou uitat, Roger Casement. “Visul Celtului” a apărut în luna iunie și în românește, la editura Humanitas.
Fără a intra în detaliu în istoria acestui personaj de excepție, vom spune totuși că a fost un diplomat britanic din secolul al XIX-lea, trimis în Congo şi Peru pentru a afla practicile din industria cauciucului, asta într-un moment în care Europa mustea în viziuni idealiste legate de paradisurile coloniale. Rapoartele sale privind atrocităţile petrecute în Congo, despre victimele congoleze și despre soarta indienilor din Amazon au trezit Bătrânul Continent, iar pe Casement l-au transformat într-o figură publică – un lord chiar!
Mai târziu, însă, Casement s-a alăturat mişcării naţionaliste irlandeze şi a participat la realizarea unui plan de atac comun cu
Germania împotriva Angliei, în timpul Primului Război Mondial. O decizie care avea să-l ducă la spânzurătoare pentru trădare, în 1917, asta după o rușinoasă campanie mass-media prin care i se afirma și condamna homosexualitatea.
După ce a marcat istoria, Casement va găsi, în scrierile lui Vargas Llosa, un alt tip de eternitate. Autorul spune că a găsit istoria acestui personaj foarte romantic, Roger Casement, într-o biografie semnată de Joseph Conrad. “Am citit că Roger Casement a fost cel care a deschis ochii lumii cu privire la atrocităţile comise împotriva localnicilor în Congo. Fără Casement, Conrad nu ar fi scris “În inima întunericului”. Am fost intrigat de acest personaj. Mai târziu am descoperit că el a investigat și ororile comise împotriva indienilor din Amazon şi mi-am dat seama că viaţa lui a fost extrem de romantică: nu era numai un apărător al dreptății, ci, de asemenea, un om cu o viaţă privată dramatică. Casement a trăit întotdeauna cu frica de a nu fi descoperit. Ca un trădător. Ca un conspirator. Şi ca un homosexual într-o epoca în care a fi homosexual era o crimă. A trăit pe marginea prăpastiei”, spune Mario Vargas Llosa, citat de Figaro.
Personajul lui Llosa, un “strămoş” al activiştilor moderni, a fost primul european care să recunoască dreptul de existenţă a culturilor primitive și a luptat pentru acestea într-un moment în care lumea primitivă era considerată o lume barbară. “În Congo a înţeles că exploatarea, cruzimea faţă de localnici, tortura, mutilările – toate au fost rezultatul faptului că băștinașii erau considerați simple animale. Casement este, de asemenea, primul european care să facă din viaţa lui un fel de cruciadă împotriva colonialismului și rasismului, ceea ce respectă viziunea pur-europeană a ideii de civilizaţie. În acest sens, Casement a fost un pionier: a apărat ideile universal acceptate astăzi, pentru vremea lui a fost un revoluţionar”, spune Llosa.
Discutia continuă cu un duel de idei politice și filosofice, pe care Llosa le anunță cochetând, la cererea înterlocutorului, cu gândul de a deveni camusian. “Când am simțit o criză politică, am citit şi am recitit Camus, ceea ce m-a ajutat foarte mult. În cele din urmă, a fost mai lucid decât Sartre atunci când a argumentat că morala nu poate fi separată de politică fără a produce violenţă. Latura umană este cea care trebuie să fie salvată în mijlocul luptei pentru putere ... Și a avut dreptate, desigur! În “Visul Celtului” găsim această propoziţie surprinzătoare: “actul de a scrie conţine în el însuși o pedeapsă: frustrarea”. Nu asta te face să continui să scrii doar pentru a fi apoi iar dezamăgit? Deși este o dezamăgire foarte relativă! Noi nu trăim exact ceea ce scriem, dar trăim, într-un fel, câte ceva din cele scrise. Aceasta este teza lui Flaubert: “Scrisul este un mod de viaţă”. Ai început să scrii – e viaţa ta şi, la un moment dat, acesta devine singura cale de a trăi pe care o cunoaști. Fenomenul este rezumat, de o regulă, de o propoziție pe care o rostește soția ta când te certă: “Mario, tu știi doar să scrii”? Ea o spune cu intenții nu foarte cumsecade, dar eu o iau mereu ca pe un compliment”, spune Llosa.
Casement, un revoluţionar într-un costum de oficial britanic, a lucrat pentru ceea ce a fost prin excelenţă un imperiu colonial, păstrându-și, însă, nealterat sentimentul de dreptate şi demnitate. Deşi anglican irlandez, el a aderat la mişcarea naţionalistă, a lucrat cu grupările cele mai radicale, conspirând împotriva Angliei cu Germania. Apoi a încercat să oprească rebeliunea irlandeză de Paşti, în timp ce liderii separatişti au căutat martiriul pentru a populariza cauza independenţei.
“Visul celtic” amintește, de asemenea, anumite contradicții din gândirea liberală. Liberalii cred sincer că piața liberă ar trebui să fie un vector de civilizaţie şi progres, în timp ce mulţi contemporani simt că duce direct la o versiune doar puțin atenuată față de ceea ce s-a întâmplat în Congo, în secolul al XIX-lea”, este de părere Llosa. “Există prejudecăţi legate de liberalism care distorsionează complet ideea, tradiţia liberală. Neînţelegeri foarte bine înrădăcinate încă, deși lucrurile încep să se schimbe. Mai există dictaturi în America Latină, dar în majoritatea statelor există democraţii, de multe ori imperfecte, dar, totuşi, democraţii. Și mai cred – spune scriitorul – că, pentru prima dată, există un consens larg în ceea ce privește economia de piaţă. Astăzi, majoritatea democraţiilor se deschid investiţiilor străine, doresc să se integreze în pieţele internaţionale. Libertate politică, libertate economică, faptul că este garantată alternanţa la guvernare: nu îndrăznesc să folosesc cuvântul, dar liberalismulul există aici, în cel mai bun aspect”.
Citiţi şi
Câteva pagini din cartea tinereții
De ce râdem de acești proști care ne conduc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
