Look… but don’t look! (pseudoanaliză culturală amsterdameză)

Alice Teodorescu

25 December 2011

Întoarsă de curând pe meleaguri natale, am avut câteva ”epifanii” privind lucrurile mici, simple, dar de efect, ce pot diferenția două culturi. De altfel, fiind interesată de astfel de fenomene și așteptând cu o curiozitate nestăvilită șocurile culturale pe care le voi suferi (sau nu) la întoarcerea acasă (trebuie să mărturisesc faptul că este prima experiență de acest gen), am adunat câteva impresii pe baza cărora am comparat empiric trăsăturile noastre cu  ale olandezilor. 

Toate aceste trăsături sunt legate de o funcție primară pentru umanitate, cea a privirii, care, conform studiilor de comunicare non-verbală/interculturală, are un rol extrem de important în stabilirea raporturilor ce definesc o relație, un grup, o societate. Din categoria insight-urilor care m-au pus pe gânduri, vă voi aminti, în primul rând, de o situație cât se poate de obișnuită pentru orice persoană: mersul pe stradă ori mersul cu mijloacele de transport în comun. Și cum în astfel de cazuri fiecare își găsește de lucru, chiar dacă în timpurile noastre ultratehnologizate asta înseamnă de obicei butonatul smartphone-ului, al tabletei ori al player-ului, exista încă numeroși oameni ce trebuie să găsească un loc pentru privit. Dacă la noi, ochii se concentrează pe oamenii din față, stânga, dreapta lor, şi din când în când privirile se interesectează cu interes, curiozitate ori într-o mișcare fugară cu ale lor, experiența mea amsterdameză m-a făcut să devin cât se poate de conștientă de astfel de ”obiceiuri” adânc împământenite în gena mea culturală. Pentru că acolo, oamenii nu privesc alți oameni, ochii stau pironiți pe geam, în ziar, pierduți în gânduri, însă nu ațintiți către altcineva.

De altfel, când abia ajunsesem în Amsterdam, nu înțelegeam de ce, mai ales atunci când mergeam pe stradă, oamenii îmi zâmbeau ori mă salutau. Acum, însă, explicația (subiectivă, ce-i drept) bazată pe propriile constatări, este aceea că eu mă uitam fix la ei. Așadar, ei considerau că am stabilit un prim contact și reacționau. Iar eu răspundeam cu mirare, mai ales că mi se adresau în engleză, intuind, pe bună dreptate, că nu sunt de prin partea locului.

Însă paradoxurile încep tocmai de la aceste lucruri cât se poate de mici și, adesea, intuitive. Îmi aduc aminte de un curs din anii de licență în care analizam diferențele dintre categoriile de culturi deschise/închise pornind de la arhitectură și urbanism, mai exact de la modul în care își construiesc blocurile, apartamentele, casele. Astfel, cei închiși aveau tendința de a pune în fața caselor grădini, garduri, de a-și pune perdele la ferestre și de a construi ferestrele ceva mai sus de sol, pe când cei deschiși aveau atributele opuse.

 Ce legătură are asta cu rolul privirii, vă întrebați poate. E simplu. Olandezii, cel puțin în Amsterdam, au case cu ferestre mari, adesea fără perdele ori draperii, ce pornesc de la sol. Aceasta este arhitectura veche, ”tradițională”. În comparație, blocurile noastre au grădini în față, parterul are ferestrele ceva mai sus de nivelul solului, nu există fereastră fără perdele, draperii, jaluzele. În Amsterdam, casele par să te invite să te uiți înauntru. Chiar așa lipsiți de inhibiții ori atât de confortabili cu invadarea spațiului personal să fie? Dacă faceți legătura cu primele observații în ceea ce privește rolul privirii, veți înțelege – olandezii nu se uită. Ei nu simt ”nevoia” de a invada spațiul celuilalt cu privirea, oricât de curioși ar fi. De aceea, stau relaxați în sufragerie, pe canapea, la televizor, ori în bucătărie luându-și liniștiți masa, în timp ce trecătorii pot vedea fiecare detaliu din viața lor domestică. Pentru mine a fost un lucru ”ciudat” la început, însă această explicație îmi satisface pornirile de ”pseudoantropolog”.

Iar în ceea ce privește deschiderea/închiderea, cred că astfel de repere generale suferă nuanțări în funcție de situații și experiențe. Mitul cel mai popular privind brandul de țară românesc este că suntem un popor deschis, primitor și călduros – arhitectura actuală pare să o contrazică. Oare ne schimbăm ori nu am fost niciodată chiar așa precum vrem să ne credem, la nivel de mentalitate colectivă? Pe de altă parte, olandezii, ca de altfel toate popoarele vestice, sunt considerați a fi reci și rezervați – în interacțiunile pe care le-am avut până acum, un astfel de mit este valid până la un punct. Cu toate acestea, arhitectura pare să contrazică astfel de idei. În cele din urmă, însă, cred că rezolvarea rămâne undeva la mijloc. În fond, ei sunt crescuți să nu se uite.



Citiţi şi

Salutări din Amsterdam

Cele 26 de orașe cu cea mai înaltă calitate a vieții din lume

Cu românii în avion

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,434 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro