Salutări din Amsterdam

Andrei Crăciun

11 May 2017

Andrei 2Mă aflu în orașul Amsterdam pentru a doua (dar nu ultima) oară în această viață de om. Întâia dată am ajuns aici în primăvara anului 2009. Am serbat atunci Ziua Reginei, care era la 30 aprilie. Între timp, Majestatea Sa Beatrix a înaintat în etate cu viteza septuagenarilor și a abdicat, lăsându-l rege pe fiul ei cel mare.

Regele Willem-Alexander e cuminte, domnește elegant și, din câte am văzut la fața locului, nu primește de la popor hulă.

Întâmplarea face ca Regele cel nou (deși nu mai e nici el nou, că au trecut vreo patru ani de când s-a întronat) să fie născut pe 27 aprilie, la trei zile înainte de bătrâna doamnă regină. Așa că anul acesta am serbat Ziua Regelui.

În rest, nu am constatat schimbări semnificative în Amsterdam: aceeași nebunie portocalie, pretutindeni. Știți de ce poartă olandezii portocaliu? Casa de Orania (care la bază e din Principatul Orange, din Franța) conduce Olanda încă de la 1813, venind în trena războaielor napoleoniene. Sunt vechi, domnule. Ei au adus frumoasa culoare la putere în Țările de Jos.

Îmi place să merg prin Europa la intervale vaste de timp și să contemplu schimbările (de obicei, găsesc tot mai multe ruine).

Nu mai e nici Amsterdamul cel pe care l-am cunoscut, dar nici nu pot să îl descriu în cădere liberă (cum găsesc, de pildă, Parisul, eternul nostru Paris…).

Amsterdamul e, în esență, același oraș tolerant și necruțător, negustoresc, superficial, deschis, vicios, obsedat de libertate, cumva neglijent cu spiritualitatea.

Amsterdamul a avut secolul lui de aur și a fost și el, cândva, cel mai bogat oraș al lumii. Toate treceau pe aici, de la mirodenii la sclavi. A fost ridicat din ape și i s-a dat strălucirea luxului discret, care i-a împodobit destinul protestant.

Nu am cunoscut Amsterdamul în tot ce are de oferit, nici măcar n-am consumat droguri care să-mi deschidă porțile percepției sau ceva. Am stat cu porțile închise și luciditatea intactă. Ce am văzut: rațiunea este tot mai ferm combătută. Sunt un copil târziu al Iluminismului și nu mă bucură că apune prețul care se punea cândva pe gândirea ieșită din captivitate.

canal-amsterdam-the-netherlands

M-am încântat și eu de lalele (știați că sunt flori orientale?, orientale sunt, turcii le-au făcut cunoscute) și mori de vânt și infrastructura mileniului curent și chiar am fugit până în orașul-port Rotterdam, printre zgârâie-nori (să vedeți acolo arhitectură!).

rotterdam

Mi-am ridicat gulerul gabardinei personale, adăpostindu-mă, zadarnic, de rafalele de vânt. Dar n-am naufragiat pe niciun canal. Și am tăcut în fața casei domnișoarei Anne Frank, negăsindu-mi, nici de această dată, curajul să pășesc înăuntru.

M-am amuzat îngrozit de atenția care i se acordă postum lui Van Gogh și mi l-am imaginat ieșit din tablouri și din minți alungând oamenii care vin atât de târziu (și de inutil) să i se închine.

Pe de altă parte, m-am bucurat să aflu că și Rembrandt, cât era el de Rembrandt, tot a dat faliment, și, în lumina acestor informații, mi-am privit altfel cei zece euro pe zi/ buget de care am dispus până la capăt.

Cât despre Cartierul Roșu, nu l-am ocolit. Pe el, da, l-am găsit altfel, căzut. Poate că are legătură, poate că nu are: prezența fetelor noastre este consistentă. Fetele noastre domină ferestrele de sub felinare! Bravo, fetelor!

Măcar atât știu și eu: să recunosc o fată de-a noastră în chiloți, chemând din toc în bordel. N-am avut posibilitatea și nici plăcerea. Dar le-am mai bătut și eu în geam, într-o cercetare antropologică ad-hoc, întrebându-le foarte patrioticul: de unde ești, tati? Cele cu simțul umorului nu se supărau și îmi făceau destăinuiri topografice, alungându-mă, totuși, foarte repede, să nu piardă clienții.

Și cum colindam eu așa Cartierul (care decurgea înspre Cartierul Chinezesc, unde m-am bucurat de o rață și mi-am amintit de tinerețea mea, în care am ancorat până și în Beijing), deodată mă pocnește gândul la doamna condamnată penal (deocamdată, din păcate, nu e definitiv) Elena Udrea.

Acolo în fereastră, mi-am spus mișelește (de ce mi-oi fi spus eu așa?), ar fi putut fi și dumneaei, ca atâtea fete de-ale noastre. Dar noi, neavând de ales, am votat cu Băsescu și uite că nu e. M-am întristat să constat cât de întortocheate ne sunt destinele personajelor publice.

Mai departe, am reușit cu greu să evit a fi spulberat de hoardele de bicicliști care țâșneau de pretutindeni (civilizat, dar ferm). Mi-am amintit de Johann Cruyff tânăr și am respirat aerul unei vieți cu sens. Apoi, când s-a făcut timpul, v-am scris aceste rânduri în semn de salut, și am pornit spre casă. De aici, și mai departe, voi pleca spre Ramallah, în Palestina.

Aceasta, însă, este o altă poveste.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

Iubirea este despre ceea ce rămâne după inimioare şi floricele

Am învățat că…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,757 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro