Sándor Márai, poet, prozator și dramaturg maghiar clasic, de care, spre rușinea mea, am auzit abia anul acesta, a dat lumii (pe care a cutreierat-o în lung și-n lat) o carte mare de dimensiuni reduse, o carte care rămâne alături de tine în toate vârstele vieții – Lumânările care ard până la capăt.
Publicat în anul 1942, în plin război mondial, romanul a avut ecou mult mai târziu, odată cu traducerea italiană de mare succes din 1997 și a ecranizării din 2006, în regia lui Iglódi István. Tot în 2006, romanul a fost dramatizat și pus în scenă la Duke of York’s Theatre din Londra, cu Jeremy Irons în rol principal.
Jeremy Irons în Embers
În sufletul meu, ecoul cărții a reverberat de curând datorită splendidei traduceri din maghiară realizate de Anamaria Pop pentru Editura Curtea Veche în 2021, romanul lui Márai aflându-se la a treia ediție în limba română.
“Castelul închidea în sine o lume întreagă […], închidea în sine și liniștea […], închidea în sine și amintirile. […] Generalul aprinse lampa cu abajur verde din mijlocul pupitrului pentru că în cameră era întuneric. Îndărătul jaluzelelor trase, ultimele accese de furie ale verii făceau ravagii în grădina ofilită, uscată și pârjolită de dogoare, asemenea unui piroman care, în culmea crizei, incendiază totul în jur înainte de a fugi în lume.”
Sunt 41 de ani de când generalul – protagonistul romanului lui Sándor Márai – stă închis de bunăvoie în acest castel, hoinărind fără direcție și scop pe coridoarele lui semi-pustii, întrucât doar bătrâna doică Nini mai însuflețește cu prezența ei luminoasă ceea ce pare deja a fi natură moartă. 41 de ani în care jarul nestins al durerii, trădării, furiei reprimate, setei de răzbunare și imposibilității de a ști adevărul mocnește în sufletul generalului îngenuncheat nu de războaie, ci de viață.
Căci, în ultimă instanță, generalul a petrecut 41 de ani războindu-se cu viața în încercarea de a afla de ce, în acea zi fatidică din tinerețe, în timpul unei partide de vânătoare, Konrád, prietenul lui cel mai bun, îndreaptă țeava puștii spre el. La mijloc era o femeie, așa cum se întâmplă cu toate dramele mari ale omenirii, încă de la Elena din Troia, la mijloc, o femeie și la extremități, doi bărbați, cu orgoliile lor, cu pasiunile distructive și ideile lor fixe, cu vanitatea de a ști ce le rezervă viața și destinul, în realitate, însă, fiind complet luați prin surprindere.
Femeia despre care vorbesc se numea Krisztina, soția defunctă a generalului. Și de aici, fără să dezvălui punctul culminant și deznodământul poveștii, puteți reconstrui în minte o parte dintre faptele trecutului. Totuși, în cazul de față, avem de-a face cu un triunghi amoros curățat de orice straturi telenovelistice, un triunghi amoros care s-a petrecut în fundal, undeva în negura timpului, precum jocul de lumini și umbre ale lumânărilor care ard până la capăt, proiectat pe pereții unui castel bătrân ca poveștile despre iubire și trădare.
“Te obligă să trăiești…câtă vreme omul mai are de rezolvat anumite probleme pe pământ, trăiește. Îți spun ce am constatat în cei patruzeci și unu de ani, singur, în pădure, în timp ce tu erai la tropice și umblai aiurea prin lume. […] Omul trăiește conform unor reguli severe, iar, într-o bună zi, își pierde mințile, devine smintit, la fel ca malaysienii tăi. Are parte de casă, de titlu și rang, trăiește un mod de viață stabilit cu o exactitate dementă. Dar într-o zi renunță la ambient, cu arma în mână sau fără.”
Iată că, după 41 de ani de agonie fără clipe de extaz, generalul are șansa să-și reîntâlnească prietenul trădător, chiar în locul în care a început totul, în spatele porților inospitaliere ale castelului său, și să încheie socotelile. Numai că adevărul poate fi perfid uneori, nu se revelează nici celor care îl caută cu abnegație și sacrificiu de sine. Și, din acest punct de vedere, mi-a plăcut că autorul nu face concesii cititorului, chiar dacă pare frustrant la o lectură frugală. Astfel, în mod imprevizibil, povestea își schimbă direcția și se plasează pe teritoriul absurdului (motiv pentru care Sándor Márai a fost comparat de unii critici literari cu Kafka), fără a-i altera în vreun fel profunzimea și învățăturile pe care le poți deprinde din ea.
În final, rămâi tu, ca cititor, să pui piesele de puzzle cap la cap, să recompui adevărul din tăceri, gesturi și suspine, din confesiuni și divagații, din aluzii răuvoitoare, vinovății de mult prescrise și iertate, din acceptarea înfrângerii și predarea armelor în fața timpului.
Rămâne doar sufletul tău, marcat de povestea citită, să ardă până la capăt, asemenea lumânărilor din castelul generalului.
“În final, «De ce?»-ul și «Cum?»-ul dintre doi oameni, o femeie și un bărbat, sunt jalnic de uniforme…E o reprezentare disprețuitor de simplă. […] La sfârșit, n-are niciun rost să insistăm asupra detaliilor. Dar asupra esențialului, asupra adevărului merită și trebuie să se insiste, altminteri, de ce am mai trăit?”
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
