Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mă cheamă Marcela și port numele nenorocului

14 February 2020

Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea:

Îmi găsisem rochia roşie pe scaun, lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc repede la coş. Urmele de ruj de pe-un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre cele obişnuite mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.

Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de-o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea, iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică din apartament. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.

De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină.

Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Voi știți? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur! Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.

Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase niciun loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât.

Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de-o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.

Rochie Zac Posen, Resort 2020

Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se-aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă-nfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În sufragerie, apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri.

– Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Să fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta, da, punct comun!

Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată:

– Pun de cafea!, mint eu.

N-avem. Dar ei nu ştiu asta!

– Voi inventaţi repede o poveste!

Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi-un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.

Mă cheamă Marcela, numele nenorocului! Port o  rochie roşie şi-am fugit de-acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Aş vrea o viaţă nouă! Cea veche nu mai e măsura  mea și nu mă mai încape, nu aveţi una în plus?

☆☆☆

M-am simțit, câteodată, Marcela, dar ce bine e când poți să lași totul într-o poveste și să începi una nouă! Poate fi cu roșu prin ea. Nu culoarea e de vină că unele lucruri rămân roșii în memorie pentru că ni se înșală așteptările și nu numai…

Ce culoare poartă Marcela voastră, mai știți?

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

La mine, e simplu: greșești, plătești!

Ea, 40, niciodată măritată. El…

Obsesia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro