Am citit articolul și am citit și comentariile. Mă întreb oare ce s-a întâmplat cu persoana care a scris toate acestea? Au trecut aproape patru ani. Oare mai trăiește? Oare e bine? O fi reușit să schimbe ceva în bine în viața ei? Dacă da, cum a reușit?
Momentan, eu sunt o legumă. Nu am pe nimeni și nu e doar un mod de a spune sau un sentiment. E ceva sigur, e o realitate. Eu, dacă m-aș arunca acum, în acest moment, de pe un pod în apă (e destul de aproape, la vreo 10-15 min de mers pe jos) nu doar că propria-mi familie nu ar suferi, dar ar sărbători. Nu pe față, ci în inimile lor de monștri.
Cred că, până la urmă, tot ce ajungem să trăim la vârsta adultă e rezultatul a ceea ce am trăit în familie, în copilărie, în adolescență. Cred că, dacă de mică ți s-a spus în infinit de repetate rânduri că eșți proastă, urâtă, așchilopată, că nimeni nu te va iubi și că ai face bine să crezi asta căci propria mama își cunoaște bine copiii și știe ea mai bine, când ești bătută și lovită atât de des peste față și peste nas încât ajungi să nu mai respiri deloc și să ai deviație de sept ca boxerii cu nasul spart, dacă atunci când înveți ești ,,încurajată” cu îndemnuri de genul: NU-ȚI MAI PIERDE VREMEA CU TOCITUL, CĂ TOT PROASTĂ RĂMÂI! LASĂ, CĂ ORICUM FACULTATE, CHIAR ȘI DOUĂ, VA FACE I… (Se referea la sora mea mai mare, copilul de aur al familiei, eu fiind mijlocia: țapul ispășitor, iar sora mică, deși narcisistă și ea, este copilul pierdut… trăiește călătorind și încercând fără rezultat să-și găsească locul undeva).
E FFFFFFF GREU! Mi s-a spus atât de des că ce bine dacă aș muri, că ce bine de mă avorta, că ce bine dacă muream în timpul operației (am făcut și o operație pe cord deschis, dar în zadar… căci aproape zilnic mă înțeapă inima și nu neapărat că ar fi ceva acolo, deși de ani n-am mai fost la vreun control, dar e stresul, e durerea sufletească, e frica și sentimentul de singurătate ce se răsfrâng asupra inimii), când unicul iubit avut vreodată a auzit din partea propriei mele mame că sunt handicapată și că ar fi bine să nu se încurce cu mine.
Va imaginați cât dor toate aceste întâmplări? Exagerez oare când mă simt atât de pustiită și depresivă? Ca să fie treaba treabă, sufăr și de stres postraumatic – îmi transpiră palmele când e puțin cald, nu e vorba numai de emoții. E vorba că transpir atât de mult, încât curg apele de pe palme și nu numai, fac mici bășici pe degete… e groaznic. Am trăit atâtea momente de rușine, când eram la școală, la examene, pentru că se rupeau foile și aproape compromiteam totul, dacă nu mă ștergeam continuu de pantaloni sau cu șervețele, sau dacă nu aveam bluze cu mâneci lungi ca să pot scrie pe mânecă și să nu se ude foaia așa tare.
De asemenea, tot de la stres și anxietate, am dereglări hormonale, probleme cu tiroida, miopie. Când, în sfârșit, m-am hotărât să merg la doctor pentru a-mi rezolva problemele de sănătate și pentru a mă putea angaja, am primit tratament. Doar că trebuia luat trei luni, după care iar mers la doctor pentru analize care să spună dacă e vreo schimbare etc. Dar nu am avut pe nimeni. Nici un suport, nimc. Dimpotrivă. Cei din casă (mama și sora mare, în special) își exprimau dorința cam ce frumos ar fi să mor și numai bine și apartamentul să-i revină celei mari, care atunci se pregătea să se mărite, să aibă un copil etc.
Acum înțeleg că scopul lipsei de susținere și a ajutorului financiar a fost strict pentru a mă păstra alături în suferință, o victima fără perspective, fără serviciu, fără nimic. O victimă ce va ajunge să tacă și să se bucure strict să supraviețuiască, fiind la cheremul celor care au distrus-o atât de crud, atât de inuman. Și zilnic mă gândesc la moarte. Și simt că va veni ziua în care, din păcate, le voi satisface și dorința de a muri.
O familie cu monștri te distruge pentru totdeauna. Ai șanse să reușești, dacă cumva ai noroc de cineva care să vrea să te ajute să te ajuți. Nu oameni care să te simtă vulnerabilă și care să profite astfel de tine, distrugându-te și abuzându-te și mai mult.
Mă simt fără vlagă. Îi înțeleg perfect pe cei care se aruncă în fața trenului, care se aruncă de la etaj etc. Știu că aceia care au procedat astfel nu ar mai fi făcut-o dacă există măcar un umăr pe care să poată plânge, măcar un om care să spună UITE, SUNT AICI LÂNGĂ TINE ȘI TE SUSȚIN. SUNT AICI ȘI PROMIT CĂ ÎMPREUNĂ VOM GĂSI CUMVA O SOLUȚIE. Dar, din nefericire, mulți avem ghinion și nu apare nicio soluție, nicio șansă, niciun nimic. Și tot ce îți mai rămâne e să te hotărăști ca tot acest iad în care supraviețuiești să ia sfârșit.
Mergi la o plimbare într-o dimineață, cu ceasul la mâna stânga, te apropii frumos de pod și uitându te la ceas îți faci curaj și îți spui: CAM ASTA A FOST TOT. AI ÎNDURAT, AI SUFERIT, SE PARE CĂ NU A APĂRUT NIMIC NOU SUB SOARE CÂT SĂ AI O SPERANȚĂ DE MAI BINE, AȘADAR STAI LINIȘTITĂ, CĂ ÎN CÂTEVA MINUȚELE (CRED CĂ ÎȚI IA FOARTE PUȚIN PÂNĂ ÎȚI DAI ULTIMA SUFLARE) NU VEI MAI SIMȚI NIMIC. NICI BUN, DAR NICI RĂU.
Eu, una, cam asta am de gând. Asta parcă a ajuns să mă consoleze. E interesant că pot scrie aici sub anonimat, poate va fi citit sau nu de cineva… dar am încercat prin cuvinte să exprim o parte din ce simt eu acum. Și nu simt că m-aș fi descărcat. Pentruvasta e nevoie de un om lângă mine. Dar mă bucură cumva gândul că poate cineva va citi din întâmplare și măcar pentru câteva secunde sau minute va ști de mine. Măcar așa.
Nici nu știu cum să închei. Poate aș mai adaugă doar că nu sunt o persoană rea. Cred că mai deloc. Dar fraieră sunt. Rezistentă la atacuri dure sunt. Plină de furie și ură, da. Căci încă sunt nevoită să suport “binefacerile” celor “apropiați”… Nu am nicio șansă să plec, să-mi fie mai bine. Altădată credeam asta, dar doar mă amăgeam. Ce prostuță! Cum să cred că-mi va fi bine când de la început am “aterizat” printre atâția monștri, care parcă s-au luat la întrecere care să atace mai dur și mai cu forță? Unii se nasc ca să trăiască, alții, ca să supraviețuiască. Eu supraviețuiesc. Încă…
Comentariu semnat Efemera
Marile drame personale se întâmplă de obicei lângă noi… Dacă doriți să-i lăsați o vorbă bună, faceți-o. O vorbă bună poate alina, de ce nu chiar să aducă salvarea acestui suflet chinuit.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
