Măcar la catolici în biserică se stă jos

Gabriel Sandu

27 February 2017

gabriel-sanduBiserica San Antonio, Padova. Slujba de după amiază, poate o mie de oameni participă, așa cum e la catolici, de pe scăunele, îngradiți de țarc enorm care-i separă de sutele de turiști care vizitează simultan monumentul enorm.

Mă așez pe unul din scaune și privesc, în sus, enormitatea pictată. De ce lucruri grozave e în stare omul, îmi zic, și de câte altele groaznice e în stare stare să facă la „umbra” lor.

Cuvintele preotului trec, în principiu, pe lângă mine, dar unele propoziții le înțeleg. Spune ceva de unitate. Mi se pare, atât cât pot să-mi dau seama, că vorbește bine, fără emfază crispantă.

Mă gândesc la ale mele, așa cum fac de când eram mic și intram în oricare din bisericile catolice care-mi ieșeau în drum (alea ortodoxe mi se par masochiste pentru că te pun să stai la slujbă din picioare), în timp ce lumea se roagă. Uneori mă pun și în genunchi, ca toată lumea, și mă gândesc în continuare la ale mele.

Nu mi se pare nimic deplasat în ce fac, ca pentru câteva minute să particip fizic la un ritual religios, eu fiind necredincios. Uneori, în anumite biserici, mi se pare că dorința oamenilor de a se elibera de probleme le dă un aer de împăcare, de liniște temporară, pe care nu-l vezi des asupra mulțimilor. Mulțimile mi se par, de regulă, agitate.

6792237-Central_Nave_of_the_Basilica_de_San_Antonio_Padova

Să mă integrez în filmul lor mi se pare ca și când aș începe să dansez la un party unde lumea se simte bine, chiar dacă muzica nu e fix pe gustul meu. Catching the vibe, practic.

La un moment dat, mă plictisesc și mă ridic, ca să văd și restul bisericii. Abia atunci sesizez că pe unul din standere scrie mare „Do not cross. Only if you attend the church service”. Nu mă simt prost c-am stat jos, la slujbă, numai câteva minute.

Câțiva oameni se uită în urma mea, le întorc privirea, dar nu mi se pare nimic agresiv în schimbul nostru vizual. Ajung în dreptul preotului și pot să văd clar cei 1000, poate mai mult, de oameni care participă la procesiune. Cred că mi-a rămas gura deschisă de uimire, ce imagine mișcătoare. Nu mă uit la oameni în particular, trec repede cu privirea peste fețele lor și înregistrez doar marginile mulțimii. E o slujbă, nu mi se pare un loc potrivit să fii stalker.

Lângă mine se oprește o tipă înaltă care face același lucru. O văd din semi-profil, pare frumoasă, sexy. Se uită la mulțime și inspiră adânc. Totuși, odată cu apariția fetei ăsteia, începe agitația în rândurile de oameni de lângă noi, unde mai multe persoane privesc deranjate spre tipa asta și tangențial, spre mine. Mi-e clar că e o reacție față de ea, pentru că eu stăteam acolo de câteva minute deja fără să mă fixeze nimeni cu privirea.

Mă folosesc de ocazie să văd pentru prima oara câteva fețe din mulțime. Femei și bărbați în vârstă, bine îngrijiți și fără nicio legătură cu bătrânii pe care-i vezi în bisericile de la noi. Privesc cu atâta scârbă spre fata de lângă mine, că simt că mi se face rău de la stomac. Mă dau un pas în lateral ca să o văd mai bine și să înțeleg ce-i deranjează.

Sunt proporțiile ei de manual un afront atât de mare? Pantalonii mulați? Sânii de sub bluzonul bleu? Sau îi deranjează doar faptul că îi privește? Dar asta nu prea are sens, pentru că nu era singura care o făcea.

Oare oamenii din rândurile de lângă noi care-i aruncau cuțite mortale fetei ăsteia știau că participă la un atac subtil în grup sau credeau că au o confruntare individuală?

Pentru câteva momente, schimbul de energii dintre tipa tânără și bătrânii care o priveau a făcut să pară prelegerea preotului secundară, ignorabilă.

În acele momente, conștiința de grup se mutase de la Dumnezeu la mult mai importantul gest de a penaliza cu priviri otrăvite o faptură care ne amintește majorității ce nu putem fi (sau avea) vreodată.

M-am îndepărtat și am dat o roată bisericii gigant. Într-un semicerc, construite în lemn, erau acele spații de spovedanie, cum am văzut des în telenovelele mexicane din copilărie: carcasele cu ușiță și plasa prin care-i spui totul părintelui. Doar că aceste carcase, în biserica San Antonio din Padova, sunt una lânga alta, neizolate fonic în vreun fel și pentru o secundă am încercat să-mi imaginez hărmălaia, amplificată de ecou, care se produce când se oficiază mai multe confesiuni deodată.

În capătul opus, am dat de niște moaște la care așteaptă câteva sute de oameni. Să le pupe, să le întineze cu dorințe pentru o viață mai bună.

Pot să înțeleg orice, nevoia oamenilor de a crede că există un rai, un iad, un Dumnezeu care le oferă „încercările de care au nevoie!”, dar n-o să pot înțelege în veci statul la pupat icoane și cadavre de sfinți. Fiecare cu limitele lui.

Ies afară. În față, un grupuleț se pozează cu biserica. Sunt trei generații acolo: bunică, părinți, nepoți.

Se imortalizează pe rând cu bunica, o femeie aproape de senectute, care râde larg, cu toată gura unde cândva au fost dinți. Bătrâna are ochii sclipicioși de lacrimi. Are o basma verde înflorată. Are balerini roz lucioși, cu șosete groase albe.

La un moment, bunica spune cu lacrimi ascunse-n riduri, într-o perfectă română ardelenească:

– Vă mulțumesc, o fost visul meu să ajung la Sfântul.

Fin.

Pe Gabriel îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Eşti muza mea, copila mea, femeia mea, iubita mea!

Când m-am despărƫit de el, a început nebunia

Ea și el

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,048 views

Your tuppence

  1. axelle / 26 March 2017 18:34

    Pacat ca esti cam Prost! Dar aste e situatia cu asta defilam

    Thumb up 0 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro