Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mamzela frumuşică din imagine

27 October 2019

Mamzela frumuşică din imagine, pe numele ei Cristina, a fost inamicul meu natural în copilărie şi avea meseria de soră-mea. Pentru că ai mei munceau de se speteau, rolul de a mă creşte revenea, adeseori, lui frati-miu (cu 12 ani mai mare) sau soră-mii (cu 11). Nu ştiu dacă vă puteţi imagina cum trebuie să fie pentru un adolescent de 15-16 ani să care după sine un mucos de 4-5 ani şi să încerce să se distreze sau să fie cool, în acelaşi timp. Ei, soră-mea îmi dădea bătaie destul de des, probabil pe considerentul ăsta.

Cristina sau “Sepia”, sora lui Iulian

Când eram mic am crezut că suntem duşmani, apoi am găsit, în timp ce răscoleam prin servanta cu labe din sufragerie, într-un caiet de-al ei, o compunere despre frăţiorul ei cu ochi albaştri (io) şi despre cât îi era de drag. O fi scris să facă impresie, o fi scris ce simţea, ce ştiam eu. Nu i-am zis nimic, să n-o fur, dar am privit-o diferit de atunci. A, şi pentru că mi-a dat măsline verzi când eram eu mic şi răcit şi mă îngrijea şi m-a întrebat dacă am poftă de ceva, şi am zis poate nişte măsline verzi, fără mari speranţe, că na, ceauşism, dar avea ea întâmplător nişte măsline verzi. Vrăjitorie?

Când era mică, era o bilă. Literal. Se rostogolea din pat din orice direcţie. Mânca orice din orice poziţie, şi o dată, când avea câţiva anişori, au prins-o ai mei când au ajuns acasă mâncând slănină cu ciocolată. Mânca carne crudă ca o hienă, şi când o ajuta pe mama să toace pentru sarmale sau mai ştiu eu ce, băga o bucată-n maşină, una-n gură.

Ţin minte şi că-mi ciordea banii, spre exemplu Bălcescul ăla (o sută de lei albaştri, din comunism) dat de mamaia că aveam note bune. Vorba vine mi-i ciordea, de fapt era mai degrabă un Caritas ambulant, mă convingea să i-i dau, că mi-i dă ea înapoi. Evident, nu-i mai vedeam.
Ţin minte şi când m-a turnat la mama că era să mă calce maşina că eram haotic. Am turnat-o şi eu că fumează, şi discuţia s-a transformat în asta. Snitches get stitches, sis (n.red. “turnătorii vor avea nevoie de copci”) 

Ea, maică-mea şi frati-miu au luat grosul bătăii de la babacu, pe vremea când trăgea la măsea ca un campion balcanic. O dată a bătut-o cu ibricul în cap până a rămas cu coada-n mână, altădată cu telefonul. O dată a aruncat cu o vază masivă spre ea; i-ar fi zdrobit capul, dacă nu se ferea. A rămas urmă pe mobila masivă din lemn. Ar fi putut să orbească, avea probleme cu vederea. O bătea sălbatic pentru că îl irita că îl înfruntă, şi era singura dintre noi care îl înfrunta constant. Era lipsită de frică precum un bursuc, şi prefera să încaseze decât să tacă, dacă simţea că e o nedreptate la mijloc. Într-o noapte, când era miezul de babacu matol, cred că aveam vreo 7-8 ani, m-a luat şi am plecat să dormim la o prietenă de-a ei, stătea pe lângă Televiziune. Dar nu era acasă, aşa că am dormit la uşa ei, pe scări. A fost cumplit de frig, dar s-a chinuit să mă încălzească cât de bine a putut cu ce avea pe ea.

Când am crescut, fiind suficient de înalt şi puternic, o terorizam. Adică o luam în braţe cu forţa şi o ridicam și o pupam, şi se zbătea ca o ştiucă turbată. Una din marile mele bucurii era să îi explic de ce angajaţii de la stat sunt nişte lipitori, iar ea spumega şi-mi explica că lucrează la o companie de stat care face mereu profit (lucra la CFR Marfă).

Eu şi frati-miu îi spuneam Sepia (nu mai ţin minte de ce). Avea un compas moral desăvârşit, distingea binele de rău şi nu se temea să vorbească sau să acţioneze în privinţa asta.

Când a trebuit să nască, nu a spus doctorilor că fusese operată pe inimă, că avea valve din metal. Că n-ar fi acceptat nimeni să o anestezieze, că putea să moară liniştită pe masă. Aşa era soră-mea, neînfricată. A vrut să facă asta, şi a făcut asta, că aşa a vrut ea.

S-a dus acum vreo 15 ani, după o luptă lungă şi chinuitoare cu inima aia, pe cât de mare şi caldă cu alţii, pe atât de nemernică cu ea.

Astăzi ar fi împlinit 50 de ani. Aşa că la mulţi ani, Sepie, oriunde te-ai afla, şi să ştii că ne amintim de tine, toţi care nu suntem, încă, pe acolo.

P.S.: Să ştii că te iert de datoria aia, nu tre să-mi mai dai suta.

Iulian Enache este redactorul șef al revistei economica.net.



Citiţi şi

O scurtă istorie a machiajului

De când n-ai mai făcut o nebunie?

Doar n-o să ţi se întâmple tocmai ţie!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro