Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Merit să fiu iubită, fericită, văzută, apreciată

20 June 2020

Conștientizarea ”butoanelor” care ne declanșează emoții puternice este singurul mod prin care putem vindecă rănile trecutului. Până nu vedem și acceptăm tiparele după care funcționăm, intrăm în același joc, iar și iar.

Ani de zile am recreat situația din copilărie, aceea în care părinții mei erau indisponibili emoțional ori fizic, iar eu încercăm să le demonstrez, cu efort constant, că le merit iubirea. Că merit să mă vadă, să mă audă, să mă aprecieze.

Așa am intrat în relatii cu bărbați indisponibili emoțional și fizic, care mă ignorau, nu mă vedeau, sperând să ”repar” greșeala de a fi insuficientă, greșită. Și, în același mod, să îmi reconfirm că nu merit să fiu iubita, că sunt greșită, că merit să fiu respinsă. Pentru că situația asta îmi era cunoscută.

Doar de curând mi-am dat seama de toate astea. E un drum dureros, acela în interior, în care stai și te privești, te analizezi. Dar e singurul drum prin care putem crește. Prin care putem deveni cea mai bună varianta a noastră. Așa cum spune Eva Eger, nu timpul vindecă, ci ceea ce facem noi cu timpul. Și ceea ce face diferența dintre supraviețuitori și restul oamenilor este faptul că supraviețuitorii vor face ceva bun cu evenimentele dureroase din viața lor. Vor căuta și vor lumina întunericul din ei. Ei nu vor reacționa, pentru că a reacționa înseamnă a da putere stimulului traumatizant, ci vor acționa. Își vor folosi resursele din interior ca să se vindece și să devină o varianta mai bună a lor. Iar drumul ăsta doar singuri îl putem face. Însă partea cea mai frumoasă e că depinde doar de noi ce facem cu ce ne e dat. Și ieri, din toată durerea, a ieșit un gând nespus de frumos: dacă viața a ales să se manifeste prin mine, înseamnă că merit să fiu iubită, fericită, văzută, apreciată. Știe ea, viața, mai bine decât mine.

***

A fost un moment, unul, pe care l-am reprodus în toate relațiile mele importante, încercând să schimb ce s-a întâmplat atunci. Nu am știut până azi. M-a străfulgerat. Am înțeles pe deplin.

Aveam 22 de ani și un pic. Terminasem facultatea și inconștient simțeam nevoia să mă rup de ”cuib”, de influența mamei mele. Și am ales să o fac. Pentru prima oară, alegeam pentru mine. Habar nu aveam ce fac. Am mers pe instinct. Doar că, înainte să plec, m-am certat cu mama. Așa că, în dimineata în care plecam înspre gara, cu valiza în mână, mama stătea la masa din bucătărie și fuma. Am privit-o încă o dată, înainte să deschid ușa. Nu m-a privit. Nu mi-a spus niciun cuvânt. Am plecat, cu sufletul țăndări. Aș fi vrut, totuși, să îmi spună ceva. Un singur cuvânt. Și aș fi rămas. M-aș fi întors. Dar, din iubire sau instinct matern, nu a făcut-o. A știut și ea, instinctiv, că fac alegerea bună.

Azi am înțeles. Însă, mai apoi, în toate relațiile mele importante, am reprodus scenariul acela. Le încheiam, cu scandal, îmi făceam valiza și plecam, pentru ca celălalt să îmi spună să rămân. Pentru ca mama să îmi spună să rămân. Doar că acum știu că atunci, la 22 de ani jumate, am luat decizia bună. Iar diferența, acum, e că nu mai plec într-un oraș necunoscut, străîn, unde mă simt piedută și fără repere.

Acum sunt în orașul meu, unde am prieteni și oameni care mă iubesc, casa mea și o viață. Și am înțeles că nu am greșit atunci. Da, ar fi fost bine să se întâmple altfel, să ne îmbrățișăm și să ne pupăm înainte să plec. Tot mi-ar fi fost greu. Însă nu aș fi trăit cu sentimentul constant de vină. Nici una dintre noi.

Dar trecutul e trecut. Nu îl mai pot schimba. Tot ce pot schimba e felul in care acționez de acum, știind tot ce știu. Pot alege cum îmi folosesc resursele interioare pentru acceptare și vindecare a ceea ce a fost, ca să îmi pot trăi viață mai liberă și cu mai multă bucurie.

Toate articolele Ioanei, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

3 august 2020, Luna Plină în Vărsător – schimbări radicale

Despre femeia care nu mai are la gât talismanul fermecat al tinereții

Pe mine nu m-a mai ales niciodată, a plecat într-o dimineață de duminică

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro