Din ciclul: nepermisele nuanțe ale iubirii
Povestea ei. Nr. 1
„Toată viața mi-a plăcut să cred că sunt o femeie echilibrată, rațională, inteligentă. În seara aceea, mă întâlneam cu două prietene dragi într-un renumit și vechi restaurant bucureștean. Eram emoționată și nerăbdătoare, ca întotdeauna când mă întorc în țară, deși întâlnirile noastre sunt așa de naturale, de parcă am fost plecate doar câteva minute afară și ne-am întors să continuăm conversația de unde am întrerupt-o.
Strângeam în brațe cele două sacoșe cu cadouri, gândindu-mă cât am căutat, dar mulțumită de alegerea făcută și sperând că este exact ce și-au dorit. În clipa aceea, a sunat telefonul și vocea gravă a Danei m-a anunțat că se circulă greu și vor avea probabil o întârziere de vreo douăzeci, treizeci minute. Eu, bine-dispusă, nu știu de ce mă trezesc spunând:
– Nu-i nimic! O să mă plimb un pic cu taxiul prin Centrul Vechi!
– Nu se poate, zice prietena zâmbind. Nu ai voie cu mașina până acolo și trebuie să anunți că întârziem, altfel pierdem masa.
– Ok. Atunci o să mă plimb cu taximetristul de mână până veniți voi!
Nici nu termin bine convorbirea și mașina se oprește, portiera din dreapta se deschide, o mână îmi adună sacoșele, cealaltă mă ajută să cobor.
– Am ajuns?! întreb eu un pic surprinsă.
– Nu chiar, îmi spune el zâmbind, dar parcă ziceați că doriți să vă plimbați cu mine de mână!
Sunt prizoniera propriei mele glumițe și mi-e penibil să dau înapoi. Mi se pare un joc, frumos, dar periculos. Mâna lui caldă, puternică, o ține protectoare pe a mea, dându-mi un sentiment de liceană… Ajungem la restaurant, unde eram așteptată, și un ospătar amabil mă conduce la masă. Taximetristul acceptă invitația de a bea o cafea până sosesc prietenele mele, punându-mi însă condiția de a mă ține de mână tot timpul. Râd cu poftă; mi se pare o nebunie, dar accept. Accept și-mi place. Ne prezentăm. Are un nume care nu i se potrivește. Îmi ține mâna cu ambele mâini, ca pe un porumbel pe care ți-e teamă să nu-l pierzi, iar sufletul meu se zbate tot ca o pasăre captivă. Îl privesc. Are părul foarte scurt, sprâncene subțiri și arcuite peste niște ochi negri, sfredelitori și inteligenți, dantură impecabilă, voce plăcuta. Este atrăgător. Pune întrebări, iar eu mint. Mint și râd. Aflu că este căsătorit, că are trei copii, că este inginer, dar de câteva luni practică și taximetria. Urăsc minciuna, dar de data acesta mi se potrivește sau se potrivește momentului. Nu spun că vin din Milano, că sunt căsătorită… Spun că sunt din provincie și mă întâlnesc cu două verișoare, cărora le-am adus câte ceva din partea bunicilor. Se face că mă crede, de fapt, nu-i pasă de unde vin. Peste câteva minute, îmi amintesc că nu i-am plătit cursa și, în timp ce caut grăbită banii, el îmi pune o carte de vizită în palmă, rugându-mă să mă liniștesc, îmi sărută mâna câteva secunde mai mult decât ar fi permis, făcându-mă să simt un fior, și pleacă mulțumindu-mi pentru cafea și pentru minunatele clipe petrecute împreună.
Zilele trec, iar eu încerc să uit acestă întâmplare deși, de câte ori opresc un taxi, îmi doresc să fie el…
În ultima zi, scot din nou cartea de vizită, o întorc pe toate părțile, o strivesc și o arunc la coș. Trebuie să plec spre aeroport. E o zi de toamnă aurie, superbă. Mi-e dor cumva de omul acesta necunoscut și căsătorit. Ce absurd! Iau din nou cartea de la coșul de gunoi, formez numărul și dau adresa. Nu-mi recunoaște vocea. Peste câteva minute, este în fața blocului. Se luminează când mă vede, dar se întristează la vederea valizei.
– La aeroport, comand eu scurt.
Mă instalez comod în mașina curată și mă las dusă pe valurile muzicii clasice. Chopin. De unde știe asta? Nu am avut timp să vorbim despre preferințele muzicale. E doar o coincidență, îmi spun.
– Am sperat că mă vei suna, spune într-un târziu, cu o ușoară undă de tristețe.
Nu răspund.
– La ce oră zbori?
Îi spun ora decolării fără să mă gândesc la altceva.
Peste câteva minute, mașina se oprește lângă un grilaj, portiera se deschide, iar mâna lui o așteaptă pe-a mea:
– Hai, pui, să ne plimbam de mână prin parcul nostru!
Nu rezist tentației. Ne plimbăm în tăcere pe alei și aș vrea ca timpul să se oprească în loc. E atâta calm, liniște… deși suntem înconjurați de oameni, de copii, câini și bicicliști. Ne îndreptăm spre lac. O pală de vânt îmi răvășește pelerina și șalul. Se oprește, îmi aranjează părul cu mișcări tandre și sigure. Închid ochii, emoționată că o copila. Buzele lui le atinge pe ale mele, delicat, limba lui o caută pe a mea fără să se grăbească. Este un sărut lung, minunat. Ne îmbrățișăm. Inimile noastre bat una lângă alta ca două nebune. Îi simt trupul zvelt, atletic, parfumul bărbătesc.
Dumnezeule, ne pierdem mințile!
Un copil aleargă după un zmeu. Îmi amintesc de zbor. Mă desprind ușor. Până la aeroport nu scoatem o vorbă.
Acolo, îmi sărută mâna, șoptind:
– Nu pleca, pui! Nu pleca, iubirea mea târzie!”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
