Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mi-e tare dor de tine, dom’ profesor!

10 January 2020

I have a confession to make. Nu-i nimic neobișnuit: mă reevaluez constant, mai ales când intervin în viață mea schimbări nici minore, nici majore – dar cel puțin medii.

Cea mai prețioasă amintire pe care o am ever, în ceea ce mă privește pe mine exclusiv – my preciousssss – e de când m-am întors la mine-n sat de după admiterea la facultate. De data când am fost admisă, că mai fusesem și respinsă, mai ‘nainte.

Tata era la coasă, la trifoi. Mama era acasă, m-aștepta la poartă. Veneam cu trenul, de la București până la Videle, în gara. De-acolo, mai aveam de mers vreo 4 km până la rata de sondori – singurul mijloc de transport, pe vremea aia, cale de vreo 20 km, până la noi în sat. Dacă era loc, dădeai un ban – ședeai în față, în cabină. Dacă nu, ședeai în spate, lângă muncitorii îmbrăcăți în uniforme pline de petrol. 

Când am coborât din “caleașcă”, aparent, mama nu m-a crezut că sunt studentă. Nu tu meditații, nu tu relații, 7 pe loc, și-n rest… munceam de peste un an de zile dimineața acasă, după-amiaza la școală – profesor suplinitor de franceză – și noaptea învățam pentru mine. O fi avut și mama dreptatea ei: nu prea se întruneau condițiile. Totuși, a trimis-o pe sor-mea după tata.

Când a venit el, m-a strâns atât de tare-n brațe, că n-am mai putut nici să respir. Avea lacrimi în ochi și n-a putut să scoată niciun cuvânt. Nu m-a-ntrebat nimic. Am simțit atunci câtă nevoie avusese să creadă în mine. Și am simțit și că avea dreptate. Pornisem, cu greu, pe un drum care nu avea capăt. Juma’ de oră mai târziu, mi-a adus un braț de garoafe – numai el știe de unde, că la noi în sat nu era florărie.

Când l-am înmormântat (el avea 52 de ani; eu, 22. Mama – 44, sor-mea – 14) i-am pus lângă inimă un buchet de nuferi. Știe el de ce: pentru că m-a învățat să bat cuie, să citesc, să repar garduri, să citesc, să culeg via, să citesc, să mă urc în pomi, să citesc, să îngrijesc de aia mai amărâți decât mine, să citesc, să nu mă plâng, să muncesc, să nu mă vait, să nu mă opresc, să nu mă opresc. Să joc șah și să dansez vals. Să învăț mereu. Dar, mai ales, să cred.

Mi-e tare dor de tine, dom’ profesor!

Să știi că ai avut dreptate.

PS: Să-i ierți pe ăia care te-au numit mujic, că n-au știut ce fac! Nici la înălțimea genunchiului tău nu se ridică!

Rodica

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-e dor de tine, dar nu mai pot cu tine

Dragul mamei, drag

Până când?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro