Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mulțumesc, Clara!

28 January 2020

Când am văzut-o prima dată pe Clara era atât de întuneric încât aproape că a fost totul ca o părere.

Nici bună, nici rea. Eram mai degrabă preocupată de faptul că-mi parcasem mașina, cea roșie ca focul să-mi poarte norocul, pe locul vecinului neprietenos. Tot ce-mi doream era să ies cât mai repede din încăperea de unde trebuia să iau un colet pentru sora mea fără să trebuiască să asist la stările de nervozitate ale respectivului, cunoscut în cartier ca mare hahaleră, pardon de expresie.

Aveam să observ, cu altă ocazie, că avea niște ochi de smarald, pătrunzători și jucăuși, dar pe care trebuia să-i cauți în spatele lentilelor groase ale unor ochelari demodați. Părul, prins într-o coadă mai mereu, avea o desime pe care ar fi invidiat-o orice femeie, iar buzele cărnoase dezveleau, dintr-un zâmbet, niște dinți proeminenți, lați și inestetici, de-mi venea să-i las cartea de vizită a unuia dintre doctorii stomatologi cu care colaboram în acea vreme.

Dar cum învățasem că oamenii trebuie să-și dorească ei asta, nu să-i obligi tu prin tertipuri pe care le-ar fi folosit și-un licean, îmi înghițeam cuvintele mai mereu, încercând a-mi stăpâni impulsurile primare, și-mi mutam privirea un pic mai sus unde, oricum, mă deranjau niște mustăți decolorate cu perhidrol, care săreau în evidență mult mai tare, după umila mea părere, dar care îi dădeau un aer simpatic.

N-aveai cum să nu observi atâtea amănunte, căci ea ți se așeza atât de aproape, parcă încercând să te inunde cu veselia și buna dispoziție, ieșite din comun, nepăsându-i de imperfecțiunile naturii. Mărunțică, îndesată, c-un abdomen proeminent care zici că pornea imediat de sub sâni, nu știu dacă reușeai să observi, din prima, prea multă grație în omulețul acela ca o zvârlugă.

Și totuși, când se mișca ziceai că toate dansurile pământului se ascunseseră-n pantofii ei cu toc lat, de unde se zăreau, surprinzător, niște glezne fine și niște gambe lucrate, care te făceau imediat să țeși povești despre femeia-smarald, cum aveam eu s-o numesc într-un final.

Avea cam 50 de ani; un râs molipsitor, o bunătate care o făcea frumoasă într-un fel aparte și, bineînțeles, câte un sfat pe care, și dacă se cerea, și dacă nu, ea ți-l oferea gratis. Mai mereu era vorba despre amor.

Împacheta lucrurile glumind, povestind, ca într-un tors de felină, într-un alint subtil, aruncându-ți trei povești, pe repede înainte, despre vreo colegă mai norocoasă care pusese gheara, pardon, gheruțele, pe vreun june cu care deja avea rendez-vous. Ori vreo altă idilă cu intrigă neprevăzută. Mereu plecam zâmbind de la ea.

– Azi ies la dans!, îmi spuse așa pe nepusă masă. Va fi orchestră și muzică live. Mă bucur atât de tare c-aș spune și pietrelor pe stradă. În tinerețe, cu tatăl băieților mei dansam mereu la Capra Neagră sau Favorit, în Poiana Brașov sau aici, la Cerbul Carpatin ori Postăvaru’. Ce mai seri! Nu ne punea nimeni să ne luăm de mâncare, că nu exista; beam o cafea proastă, un vin de 12 lei și ne zbânțuiam toți. Nu aveam țoale faine, deci nu veneam să ne etalăm ținute, deși noi, femei tinere, tot mai găseam câte-un costumaș cochet ori o rochie imprevizibilă. Băieții, în schimb, cu costumele lor ponosite, cu pantalonii evazați, măturau tot praful podelelor. Acum, fac eveniment din faptul că, după nu știu câți ani, mă scoate iubitul meu la dans! Drept e că nici nu mai găsești localuri dispuse să-ți ofere un program cu muzică așa, mai pe gustul nostru. Toate sunt pentru cei tineri, iar cei tineri nu au nevoie de muzica noastră. Au cluburile lor, muzica lor; flirturile lor sunt mai mult acțiune decât tatonare. După atâta stres și griji, prefer și flirtul, și acțiunea, dar mai bine tac că te sperii!, și iar râdea ca și când mare grozăvie-ți spusese.


Eu, 25 de ani, încurcată aiurea, într-o relație nefericită, mai mult singură decât ocupată, priveam ca prostită la femeia din fața mea, care, deși se pregătea a fi bunică, după cum aveam să aflu mai târziu, nu că s-ar fi văzut, se bucura de viață mai mult decât mine. Timpul lui cincizeci părea tare îndepărtat pentru mine. Ehehe…

– Știi, continuă ea cu o seninătate de care-mi amintesc și azi cu precizie, eu am rămas singură, doar cu cei doi copii, pe la 30 de ani. Cel mare nu l-a acceptat niciodată pe omul cu care sunt; ne-am întâlnit mereu clandestin, pe furate, cu fugă între serviciu, amor și-ai mei de-acasă. Eu aș fi renunțat de dragul copiilor, dar nu a vrut el. Era mulțumit cu cât aveam. Șiroia apa pe noi după o partidă de sex, pe apucate; nici să te speli nu aveai unde întotdeauna. Veneai, apoi, vinovat, și te rugai să fie cel mare la liceu, iar cel mic la școală să arunci stânjeneala aia de pe fața ta. Nu aveam mereu noroc.

Băiatul cel mare mă ponegrea, deși nu avea nicio dovadă, însă avea o plăcere tristă să mă înregimenteze în trupa mamelor care nu mai au voie să aibă vreo altă relație câtă vreme au copii. Nici vorbă de vreun regret că nu mai eram cu tatăl lor, care era un subiect și mai sensibil pentru că, spre deosebire de mine care mă scăldam în tot felul de vinovății, acela ne abandonase fără regret, emigrând și uitând de copii definitiv.

Mereu m-a scăpat și ținuta asta a mea. Nefiind vreo frumusețe, copilul meu a crezut, mai mereu, că n-am nicio șansă la alt bărbat, dar eu nu m-am lăsat. Încă mă puteam linguși, alinta; puteam seduce, aveam disponibilitate și dorință. Și omului atât îi trebuia. Fiul meu mă vedea o grăsună neatrăgătoare.

Poate că eram, dacă aș fi lăsat asta să mă copleșească. Dar… nu! Eram dorită, eram încă femeie tânără și mă comportam ca atare!

Multă vreme am trecut cu uimire prin poveștile femeii-smarald. Ba, îmi vorbea de menopauză și lupta ei continuă cu frica de bătrânețe, ba-mi zicea cum devenise bunică, ba îi luceau ochii după o altă întâlnire cu iubitul pe care-l păstra ca pe ceva de preț, dar departe de ochii lumii.

Până când, într-o zi, am găsit-o sfârșită. Cu vocea stinsă, mă anunța că renunțase la omul căruia îi lăsase inima și dorințele să i le facă nod și să le prefacă-n amintire. Ea nu le mai putea gestiona. Avea nevoie de stabilitate; nu simțea că trebuia să dea socoteală pentru viața ei și totuși o făcea dezarmant, într-o capitulare totală.

Băiatul cel mare, devenit bărbat în toată firea, aproape că făcu o criză de nervi la apropierea acelui om de familia lor și făcu tot ce îi stătu în putere pentru a uzurpa relația celor doi, profitând și de o mică prostie făcută de aceasta, pe când fusese pe punctul de a pierde apartamentul, din motive banale, acum, dar care îl făcuse pe fiul ei să profite și să devină proprietar, iar, în aceste condiții, trecuse la amenințări concrete, cu mult mai multă ușurință.

Nici să plece definitiv nu o lăsa, iar ea, slabă, își imagina că, dacă ceva nu funcționa cum trebuie, nu mai are unde se întoarce. Regreta că nu se recăsătorise pe când fuseseră băieții mici. Acum, nu înțelegea de unde era ura aceea în fiul ei și pentru ce anume o pedepsea. Că nu se dădea bătută ca femeie?

Ori îl deranja tocmai iubirea omului străin pe care nu aveai cum să n-o observi. Numai că și iubirea aceea, pe cât de multă bucurie adusese, pe atâta tristețe. Să fii, dar să nu fii cu cineva. Să tot amâni spunând: “Stai, să mai crească băieții! Ce, doar ne vedem zilnic!” Și culmea, fix asta i-a separat. Egoismul unei maturități bolnave.

Nu mai erau la vârsta în care să se ascundă prin camere, cu apa șiroind pe trup, bucurându-se de viața lor clandestină. Obosiseră și, ciudat, și de necrezut pentru mine, cedaseră sub vinovății închipuite. El s-a împotrivit o vreme, apoi a cedat.

O vedeam mergând spre serviciu, cu pași mici și vlăguiti, nefirești pentru ea, femeia-explozie, încercând să se-mpartă-ntre cei doi fii. Tot ce mai voia era să-și ofere ajutorul în nevoile lor! Oricine ar fi crezut că are probleme de sănătate, dar ea-și plângea durerile inimii prin treceri pierdute într-o lentoare apăsătoare. Cel mare luase până și înfățișarea unui bătrân-tânăr, gârbovit, cu un rictus permanent pe față și o ciudă pe toți cei din jur, dar îndeosebi pe maică-sa și fratele său cel mic.

Deși era căsătorit, cu un job de invidiat, cu două facultăți ce-i permiteau o viață lejeră, nu se dezlipea din casa-n care o ținea captivă, în proiecții inutile, pe femeia de smarald. La polul celălalt, era cel mic. Fără prea multă școală, dar muncitor și atent cu propria mamă, își găsise o fată frumoasă și, văzându-i, ziceai că sunt două pisici hoțomane, puse pe șotii și pregătite să joace viața ca pe motocei. Exact cum fusese ea, odinioară. Acolo, în cei 30 de metri pătrați, cât avea garsoniera, se refăcea psihic, amintindu-și, prin ei, de tot ce trăise ea, până nu demult.

La nunta celui mic, primi vizita bărbatului ce-i fusese iubit atâta vreme și care, între timp, se retrăsese undeva, la țară. O sorbea din ochi; îi dărui un buchet de trandafiri roșii și-un plic cu bani, așa ca pentru o soacră mare.

– Mi-a șoptit și atunci că mă iubește și jur c-aș fi lăsat totul să fug, dacă nu mi-ar fi fost frică de nereușită și reproșuri! Tot ce-am vrut a fost să cresc copii fericiți și să fiu și eu măcar puțin. Nu știu când am dat greș. Acum era prea târziu, mă bucurasem de tot ce-am putut eu fi ca femeie, dar traiul c-un om, acum, în condițiile date, nu mă avantajau deloc. Nu l-am uitat niciodată!

Dansez cu nepoții mei în sufragerie, dar în mintea mea încă sunt în tangoul iubirii. Știu, sunt demodată, dar îți mai dau un sfat, ultimul, că ești fată deșteaptă, și mai știu că de-a lungul vremii și tu ai ales nepotrivit: dacă găsești bărbatul cu care să dansezi toată viața, nu-l amăgi! Ia-l și poartă-ți iubirea pe ce ritm vrei tu, dar nu amâna. Lucrurile se pot stinge, deși-n tine flacăra tot va arde. Ești femeie oricând, nu contează cum te văd ceilalți!, îmi spuse suav, lăcrimând din smaraldul ochilor ei care vorbeau, încă, de-un tumult de femeie. E ca atunci când ți se face un compliment, în care simți flirtul, oarecum nevinovat, dar imediat ți se amintește că ești părinte ori că esti căsătorit și îmi vine să le zic tuturor să primească lucrurile senin și cu măsură, când e cazul, că mort nu ești!

Lăsând-o pe Clara în povestea ei, știu că soțul meu are două picioare stângi în ce privește dansul, dar asta mi s-a părut doar la început.

Între timp, mi-am confirmat că avem cele mai frumoase plutiri, că priza mâinilor noastre este puternică, iar, în plus, în dansul cuvintelor nu ne-ntrece nimeni. Și nu-i puțin lucru, cred…

Dincolo de el, însă, eu, femeia unor ani cuminți, nu voi uita niciodată vorbele Clarei: voi fi femeie mereu! Pentru că merit! Mulțumesc, Clara!

Citiți și Cum știi dacă e dragoste

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Va fi bine! Și n-a fost!

Anul ăsta puţin îmi pasă că a înflorit magnolia…

Jurnal de izolare, ziua 12

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro