Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

N-avem voie să ne comportăm de parcă am murit deja

22 July 2020

Îmi place să mă plimb în cimitir, întotdeauna mi-a plăcut. N-aș putea descrie bine ce anume îmi place sau cum anume îmi place, sigur e că am tot felul de senzații atunci când mă plimb printre morminte, atunci când citesc nume, ani, epitafuri, când încerc să-mi imaginez viața unora, moartea altora, bineînțeles, așa cum îmi convine mie. Pentru că pe unii mi-i imaginez ca pe niște ființe extraordinare, iar pe alții ca pe niște… niște obișnuiți. Evident că am câteva criterii după care mă iau, da, destul de pline de prejudecăți, dar… nu pot spune despre cei care stau sub un ditamai monumentul de marmură că au fost nu știu ce ființe extraordinare. Nu, pe ei îi înzestrez cu cea mai măruntă viață. Iar pe cei care au o cruce amărâtă acolo, cu un gărduleț prăpădit și el, îi văd ca pe niște (foști) oameni absolut minunați.

E jocul meu, solitar, naiv într-un fel… niciodată n-am fost bună la științele exacte, matematica, fizica (poate cu excepția chimiei, poate, pentru că am avut un profesor bun de chimie în generală și pentru că mai toți din clasă ajunseserăm să visăm odată tabelul lui Mendeleev) erau, și încă sunt, ceva ce nu-mi intră în cap și basta. Însă, odată cu joaca asta a mea prin cimitir trebuie să recunosc că mi-am îmbunătățit oleacă operațiile elementare. Dacă la început mi-a fost un pic mai greu să socotesc în minte câți ani a trăit cineva sau câți ani au trecut de când a murit altcineva și tot aveam tendința să mișc din degete (pe ascuns, evident, dacă-s morți nu înseamnă că poți să te comporți fără nicio jenă!) sau să mâzgălesc băncile de lemn sau chiar cu creionul să socotesc acolo direct pe monument sau pe cruce, ca mai apoi să rup ciorna, normal, după un timp m-am deprins cu socotitul și aproape că nu mai făceam vreo greșeală. Bine, n-aveam cine știe ce mustrări din partea lor, dacă greșeam punându-le un an sau luându-le un an, nu se trezea niciuna sau niciunul să-mi spună: nu-i adevărat, au trecut 8 ani de când am murit și nu 9, chiar dacă arăt de 15 eu am doar 8, parol! Nu, nu aveam probleme de felul ăsta.

Apropo de asta, sunt din ce în ce mai multe morminte neîngrijite. Unele abia se mai văd din bălăriile cât crucea. Și când mă gândesc câte bocete au dus mortul la groapă, îmi vine să rând și să plâng văzând câtă tăcere și indiferență apare după. Aici mi se pare că se aseamănă destul de mult cu îndrăgostirea, mare tam-tam și apoi tăcere. După ce s-a consumat atât doliul cât și amorul, încep să crească buruienile și reproșurile, să se decojească vopseaua de pe cruci în cazul crucilor, să se întrezărească neajunsuri trupești sau sufletești în cazul oamenilor. Și tot așa. Degradare peste tot.

Și dacă morții nu văd degradarea din jurul lor, oamenii nici atât. Chiar dacă se plâng continuu de orice, nu văd cum se degradează lucrurile cu adevărat importante. Care? Nu știu, abia reușesc să le pricep pe ale mele, știu sigur, doar, că pentru fiecare îs diferite și fiecare trebuie să-și dea seama singur de ele.

În fine, e multă uitare și indiferență, sunt multe lipsuri și prin cimitire. Ca peste tot în lume, da, am mai auzit-o. Dar ăsta nu-i un argument pentru a accepta lucrurile așa cum sunt, doar pentru că peste tot în lume e la fel, doar pentru că toți se comportă într-un fel.

Ei, cei din groapă, au voie să se resemneze, să stea nemișcați acolo, să le crească buruieni pe piept, să lase să li se aștearnă mizeria și praful pe ei, da, ei au voie, pentru că ei au trecut dincolo, dar noi n-avem voie, noi încă suntem în sala de așteptare la dentist, încă stăm în bancă cu frica în sân știind că ne vine rândul la tablă, încă ne mai înădușim din cauza emoțiilor „de început”, încă, poate, mai visăm, încă ne mai dor unele sau altele, noi încă mai avem de trăit multe zile cu tot ce înseamnă trăitul ăsta de zi cu zi.  Și n-avem voie să ne comportăm de parcă am murit deja, pentru asta va fi timp, mult timp.

Pe Simona o găsiți și aici

Toate articolele, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pe mine nu m-a mai ales niciodată, a plecat într-o dimineață de duminică

Cum să refuzi fericirea? Cum? Cum?

Cum ar fi să aibă mamele astea o casă de marcat fermecată din care să iasă un bon cu toate lucrurile pe care le fac?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro