În drum spre regatul Dragonului
Pentru a salva aparenţele cu presupusa ei excursie în Regatul Bhutan, Alina a petrecut noaptea dinaintea plecării căutând şi memorând informaţii despre micul regat ascuns între munţi. Ba, mai mult de-atât, şi-a făcut şi o prietenă pe Facebook şi a schimbat o mulţime de informaţii. Până la urmă, s-a dovedit că femeile găsesc întotdeauna o limbă comună, indiferent că s-au născut într-o republică sau un regat. Abia spre sfârşitul convorbirii, prietena ei i-a mărturisit că este prinţesa Pema, sora mai mică a regelui, şi i-a trimis chiar şi câteva fotografii de la nuntă unde, într-adevăr, ocupa un loc de onoare, undeva în dreapta tânărului rege. A adormit într-un târziu, abia spre dimineaţă, astfel că atunci când comisarul Brumaru a sunat la uşă, i s-a părut că abia a pus capul pe pernă.
Datorită minciunii cu mai vechea ei călătorie, tot greul organizării călătoriei a căzut pe ea. Aşa că, sfătuită şi de alţi turişti de pe forumuri, a ales să călătorească de la Bucureşti prin Istanbul şi Doha, la Dhaka, capitala Bangladeshului. Un „fleac” de zbor, de numai 15 ore, după cum l-a asigurat Alina. De-acolo ar fi ajuns apoi în Paro, singurul aeroport internaţional din Bhutan, în doar o oră.
Ce a uitat Alina să-i spună, deşi citise pe forumuri, era că între un avion şi altul erau ore lungi de aşteptare, pe care au fost nevoiţi să şi le petreacă pe banchete deloc comode din sălile de aşteptare ale aeroporturilor. Cum aveau conexiune la internet, au profitat să-şi completeze informaţiile despre Regatul Fericirii. Ceea ce-au aflat era atât de ciudat, încât uneori erau nevoiţi să caute în mai multe locuri pentru a fi siguri că nu se înşală. De exemplu, în anul 2008 bătrânul rege Jigme Singye a abdicat în favoarea fiului său, Jigme Khesar, pentru că „nu este necesar ca poporul să nu se poată bucura de încoronare din cauza doliului” Noul rege, educat în Marea Britanie, a început imediat o serie de reforme, printre care introducerea televiziunii şi a internetului. Dar lucrul care l-a făcut cel mai iubit de cei 700.000 de locuitori ai regatului a fost căsătoria acestuia cu o tânără fată din popor. Viitoarea regină, Jetsun Pema, era o tânără studentă de 20 de ani atunci când a cunoscut-o regele. Ea era fiica unui pilot de linie şi faptul că şi-a păstrat atitudinea modestă şi după nuntă a făcut să fie de-a dreptul adulată de popor. Regele a şocat întreaga lume atunci când a propus, de la tribuna ONU, ca bunăstarea unui popor să nu mai fie calculată după „Produsul Intern Brut”, ci după „Indicele de fericire absolută”. După un moment de consternare, delegaţii au aprobat propunerea regelui, astfel că din ce în ce mai multe ţări comunică şi datele despre acest indicator ciudat.
Până au ajuns în Dhaka, capitala Qatarului, aveau ochii cârpiţi de somn, dar aveau minţile pline cu tot ce putuseră afla despre regatul fericit, astfel că au petrecut tot zborul spre Dhaka într-un somn adânc, deşi deloc odihnitor. De acolo au făcut încă un mic salt aerian până în Nepal, pe aeroportul Tribhuvan. Sfătuiţi de binevoitori de pe forumuri, nu-şi luaseră cu ei mai mult de un bagaj de 20 de kilograme, aşa că au putut ajunge printre primii la terminalul spre Druk Air, care avea să-i transporte până în Paro, aeroportul din Bhutan. Au plătit câte 20 de dolari pentru a obţine viza de intrare în regat şi, pentru prima dată, comisarul Brumaru îşi dădu seama că mai tânăra lui colegă a avut dreptate când s-a referit la blonde. Chiar dacă a privit foarte atent în jur, n-a mai văzut nici măcar o singură şuviţă blondă. Şi-a adus aminte că a citit pe unul din forumuri că regele vrea să încurajeze în Bhutan un turism de lux, cu preţuri pe măsură şi care să atragă oameni cu respect pentru tradiţiile regatului. În Nepalul învecinat puteai găsi şi hoteluri de numai un dolar pe noapte, dar o zi petrecută în Bhutan scotea nu mai puţin de 250 de dolari din buzunarul turiştilor, bani plătiţi unei agenţii locale de turism.
În timp ce comisarul se uita după blonde, Alina s-a apropiat de casa de bilete, deloc aglomerată, şi a început o discuţie animată cu fata de dincolo de ghişeu.
Deşi nu părea un loc propice pentru hoţii de bagaje, comisarul era cu ochii-n patru, poate şi datorită faptului că aproape în fiecare aeroport prin care trecuse până atunci fusese cât pe ce să fie furat. Din această pricină, s-a încruntat uşor când lângă el s-a aşezat o tânără fată care l-a privit deschis, zâmbindu-i. Mai ales că mai erau suficiente bănci goale în sala de aşteptare a aeroportului. Era îmbrăcată într-un costum tradiţional şi părea de vreo douăzeci şi ceva de ani. Comisarul întotdeauna avusese probleme în a ghici vârsta femeilor, mai ales dacă erau asiatice.
Îi răspunse mecanic la zâmbet, crezând că aşa este politicos, dar fata nu-şi lua ochii de la el. Chiar când îşi pierduse răbdarea şi era gata s-o întrebe ce vrea, fata a înclinat uşor capul şi l-a întrebat în engleză:
— Sunteţi comisarul Ovidiu Brumaru?
Chiar dacă numele fusese pronunţat cu dificultate, era vorba despre el, fără-ndoială.
Confirmă înainte de-a apuca să se întrebe de unde ar putea o localnică să-i cunoască numele. Fata zâmbi şi mai tare şi-i întinse o mână:
— Mă bucur să vă cunosc. Eu sunt Pema… Prinţesa Pema.
Văzând că nu-şi dă seama despre cine anume este vorba, preciză:
— Prietena prietenei dumitale, Alina Dăciulescu.
Din nou pronunţia era uşor caraghioasă, dar comisarul nu avu timp să observe asta pentru că un desuet instinct al politeţii îl făcu să se ridice imediat încurcat în picioare. Se înclină şi el. Se pare că în tot Orientul Îndepărtat este politicos să împreunezi mâinile şi să te înclini. În acelaşi timp, spera ca Alina să nu se uite spre ei, pentru că se simţea totuşi caraghios.
Fata îşi retrase mâna întinsă, se înclină şi ea, apoi întinse iar mâna:
— Scuză-mă, dar eu sunt crescută mai mult în Occident, aşa că nu sunt deloc protocolară, chiar dacă port costumul ăsta tradiţional.
În timp ce-i dădu mâna, comisarul fu încurcat de faptul că prinţesa, după ce-i prinse palma, nu părea dispusă să-i dea drumul foarte repede. Cel puţin nu înainte să îşi dea seama că avea o mână caldă, cu pielea incredibil de moale şi mătăsoasă.
După ce-i dădu drumul la mână şi-şi luă ochii de la el, prinţesa Pema spuse:
— Ar trebui să mergem la Alina şi să-i spunem că suntem aici.
În timp ce se deplasau spre casele de bilete, comisarul remarcă feminitatea tinerei prinţese, pentru că atrăgea ca un magnet privirile tuturor bărbaţilor din sală. Prinţesa nu părea interesată de asta, deşi răspundea cu o înclinare din cap celor care o salutau. Chiar înainte de a ajunge lângă casele de bilete, prinţesa Pema îl opri prinzându-l de mâna în care avea bagajele:
— Am înţeles eu bine de la Alina? Voi sunteţi doar prieteni?
Pentru început, comisarul nu prinse sensul întrebării, dar în cele din urmă oftă şi răspunse:
— Prieteni, bineînţeles… adică, mai degrabă, colegi de serviciu.
Pentru că zâmbetul prinţesei se accentuă, întrebă:
— Dar de ce întrebi asta?
Prinţesa ezită o clipă, apoi răspunse:
— Pentru că eşti un bărbat bine şi dacă aş fi toată ziua împreună cu tine, zău că eu n-aş rata ocazia…
Comisarul se opri blocat, cu bagajele în mână, în timp de prinţesa ajunse lângă Alina şi, după ce s-au îmbrăţişat, a început o discuţie animată cu casieriţa.
Toată problema pornise de la faptul că prinţesa voia să primească locuri lângă ei şi problema s-a rezolvat în cele din urmă, după multe temenele şi zâmbete de o parte şi de alta.
După ce-au avut biletele în mână, prinţesa a făcut semn unui bărbat care privea aparent nepăsător în direcţia lor, sprijinit de peretele sălii de aşteptare. Cu toate că nu părea a fi hamal, a înclinat uşor din cap şi s-a apropiat de ei, apoi a luat bagajele Alinei şi ale comisarului şi a pornit în urma lor, spre avion. Mai avea un colet colorat, pe ambalajul căruia se putea citi: „Excalibur Mega Matrix 405” şi inscripţia îi atrase atenţia comisarului, care întrebă precaut:
— Acolo este cumva o arbaletă?
Prinţesa îl privi scurt şi răspunse:
— Cea mai bună arbaletă din câte există. Cu toate îmbunătăţirile posibile. M-a costat peste 2000 de dolari, dar se spune că-şi merită toţi bani.
Mai făcură câţiva paşi, ocolind câteva crăpături în betonul pistei şi prinţesa îşi continuă ideea:
— După cum o să vedeţi când o să ajungeţi în Bhutan, acolo sportul naţional este trasul cu arcul.
Înclină modestă capul şi spuse:
— Nu că mă laud, dar sunt o expertă.
La câteva zeci de metri se zărea avionul, un ATR 42-500 destul de aspectuos, cu coada roşu-portocalie şi cu un mare dragon alb pictat pe ea, aşa că Brumaru se grăbi să întrebe:
— Păi… şi atunci care este rostul arbaletei?
— Unii dintre supuşii noştri cred că arbaleta este mai bună decât arcul şi, înainte de-a mă pronunţa, aş vrea să fac câteva probe. Pentru că cei de la vamă au considerat-o armă albă, i-au interzis intrarea în Bhutan, aşa că a trebuit să vin personal după ea.
— Păi, chiar este armă albă… spuse cu o jumătate de gură comisarul, amintindu-şi de un caz mai vechi, unde o victimă a fost ucisă cu o arbaletă. O să fie destul de greu de introdus în ţară.
Pentru că tocmai ajunseseră lângă avion, comisarul n-a mai spus nimic, iar prinţesa urcă prima pe scară. Stewardesele au întâmpinat-o cu o simplă plecăciune şi nimeni nu a avut curiozitatea să se uite spre cutia colorată a arbaletei.
Au fost conduşi spre locurile lor şi bărbatul care-i însoţea le aşeză bagajele, se înclină, apoi a coborât din avion.
— Aş fi putut să iau bilete la clasa business, spuse prinţesa, dar zborul durează numai o oră, aşa că am considerat că nu este cazul. Mai ales că nenorocita asta de arbaletă m-a cam lăsat fără bani, cât sunt eu de prinţesă…
Avionul, care părea numai cu puţin mai mare decât un autobuz, nu se umplu decât pe jumătate. Locul de lângă comisar rămase liber, iar fetele, care erau aşezate în faţă, trebuiau să se întoarcă pentru a putea vorbi cu el.
Poate că prinţesa era cunoscută, sau pur şi simplu vreun amănunt al hainelor îi trădau celor din jur rangul, dar comisarul observă că toţi pasagerii care treceau pe lângă ei se înclinau cu respect nedisimulat spre ea.
— Ei! Mai spuneţi acum dacă mai aveţi ceva de spus, pentru că după ce decolează avionul nu o să ne mai prea putem înţelege din cauza zgomotului.
Înainte de decolare, uşa cabinei de pilotaj s-a deschis şi cei doi piloţi s-au apropiat grăbiţi de locul prinţesei.
„Ei, până aici ţi-a fost, dragă prinţesă!” s-a gândit comisarul, însă piloţii s-au înclinat cu respect şi au spus câteva cuvinte într-o limbă guturală.
— În ce limbă au vorbit? întrebă comisarul, parcă uşor dezamăgit. Mi s-a părut foarte ciudată.
— Este Dzongkha şi se vorbeşte numai în Bhutan. Este tare greu de învăţat, dar, dacă vreodată chiar îţi doreşti asta, mă ofer să-ţi fiu meditatoare, a precizat prinţesa zâmbind.
N-a mai fost nevoit să răspundă pentru că motoarele au pornit făcând, într-adevăr, un zgomot infernal, aşa că nu şi-a dat seama din ce cauză cele două fete, trecând peste deosebirile de rang şi de limbă, râd cu gura până la urechi.
Pe la jumătatea zborului, Alina s-a întors spre el şi i-a strigat, încercând să acopere zgomotul motoarelor:
— Dacă te uiţi în stânga, ai să vezi în depărtare Himalaya.
S-a întors ascultător spre direcţia indicată şi, în timp ce admira priveliştea, se gândi dacă călătoria asta la capătul lumii îl va apropia măcar cu un singur pas de descoperirea criminalului sau era pur şi simplu o excursie pusă la cale de Alina care era îngrijorată că nu-şi mai luase de ceva vreme un concediu adevărat.
Cu ochii spre munţii din depărtare, aproape nici n-a băgat de seama când au ajuns la destinaţie şi vocea unuia dintre piloţi s-a auzit în difuzoare rugându-i să-şi prindă centurile. Au ajuns cu bine pe sol, după încă o serie de zgomote infernale făcute de trenul de aterizare, care parcă nu se dădea cu niciun chip scos.
În timp ce aşteptau nerăbdători ca avionul să fie tractat până în faţa terminalului, comisarul a mai avut parte de o surpriză, atunci când Alina a întrebat-o pe prinţesă:
— Ai spus că sunt mai multe prinţese. În fond şi la urma urmei, câţi copii sunteţi?
Prinţesa a privit-o ciudat şi i-a răspuns:
— Am crezut că ţi-am explicat în ultimul email.
— Cred că n-am apucat să-l citesc, se scuză Alina.
— Păi, suntem nouă prinţese şi şapte prinţi. Au fost opt prinţi, dar fratele meu a devenit, între timp, rege. Dar tatăl meu a avut şaptesprezece copii.
Comisarul făcu ochii mari şi nu se putu abţine şi exclamă:
— Şaptesprezece? Totuşi nu…
Îşi muşcă buzele şi nu mai spuse nimic, dându-şi seama că tocmai era pe cale să devină nepoliticos.
Prinţesa se întoarse spre el:
— Poate ţi se va părea mai puţin ciudat, dacă am să-ţi spun că tatăl meu a avut trei soţii.
— Trei soţii?! exclamă iar comisarul. Păi… am crezut că obiceiul ăsta a fost demult uitat…
— Uite că nu şi în Bhutan, spuse zâmbind prinţesa. Chiar dacă pare desuet, are totuşi avantajele lui.
Comisarul clătină neîncrezător din cap şi întrebă:
— Da? Aş fi curios să aflu şi eu care?
Prinţesa ridică din umeri şi răspunse firesc:
— Păi, dacă voi doi v-aţi muta în Bhutan, te-ai putea căsători atât cu mine, cât şi cu colega ta. Am forma o familie foarte fericită.
Comisarul nu se credea la vârsta când încă mai putea roşi, dar se pare că totuşi a făcut-o, mai ales când prinţesa îl întrebă direct:
— Ce zici? Ţi-ar plăcea să te căsătoreşti cu amândouă?
Se pare că unii din pasagerii din jur cunoşteau suficientă engleză ca să se distreze copios, dar discret, de situaţie.
Comisarul privi încurcat în jur şi răspunse în cele din urmă oftând greu:
—Mă voi gândi la propunere…
Prinţesa îl privi fix, fără să zâmbească, apoi spuse încet:
— Aşa să faci…
În Regatul Fericirii
Încă o dovadă că rangurile erau respectate în Bhutan a fost faptul că piloţii au ţinut să-şi ia rămas bun de la prinţesă şi, bineînţeles, că au poftit-o să coboare prima. Chiar dacă Alina şi comisarul, modeşti, au vrut să rămână mai în spate, prinţesa le-a făcut semn să vină lângă ea şi-au coborât tustrei în atmosfera răcoroasă a regatului. Aeroportul era la peste 2000 de metri altitudine şi asta se simţea nu numai în aerul răcoros şi proaspăt, dar şi în limpezimea cerului.
De undeva dinspre birouri a apărut un hamal cu un cărucior care s-a înclinat în faţa lor, apoi a încărcat arbaleta prinţesei şi bagajele lor de mână fără să spună niciun cuvânt şi a pornit spre clădirea aeroportului. Alina şi comisarul au încetinit fără să vrea paşii, pentru că ăsta li s-a părut este cel mai ciudat aeroport din lume. Avea câteva blocuri de piatră pe care era înălţată o întreagă clădire din lemn cu acoperişul vopsit în verde. Când au pătruns în ea, urmaţi de hamal, au văzut că în ciuda aspectului rustic, aeroportul era perfect funcţional, chiar dacă peste tot erau expuse, la loc de cinste, obiecte artizanale. Au ajuns la biroul vamal unde un funcţionar îmbrăcat într-un costum popular asemănător unui chimonou le-a ştampilat paşapoartele zâmbind, fără să arunce nici măcar o singură privire spre bagajele de pe căruciorul hamalului.
— Asta da respect pentru familia regală, a spus comisarul în timp de ieşeau din aeroport spre parcare.
Prinţesa arătă cu mâna spre parcarea aproape pustie în care erau numai trei autoturisme:
— Ia să vedem dacă ghiciţi, care este maşina mea?
Cum cele două din margine erau două Sedanuri vechi, era clar că numai Mini-Cooper-ul din mijloc putea fi al ei. Pe lângă faptul că era de un roşu strălucitor, avea ceva tineresc care părea că i se potriveşte, aşa că cei doi au arătat fără nici o ezitare spre el.
Tot grupul s-a apropiat de maşinuţă. Comisarul a deschis portbagajul pentru a aşeza bagajele. După ce l-a închis, a început să râdă tare ca şi cum nu s-ar mai fi putut abţine, deşi încercase în ultimele minute să fie cât mai sobru, pentru a nu da fetelor ocazia să se mai distreze pe seama lui. Cum însoţitoarele lui nu păreau să priceapă motivul veseliei lui, le arătă doar cu mâna. Pe portbagaj era pictat pe îndelete, de un adevărat profesionist, un penis în toată splendoarea lui.
— Ce-i? întrebă intrigată prinţesa, care nu pricepea motivul veseliei lui.
— Se pare că nu toţi supuşii Măriei Tale respectă suficient Casa Regală, spuse el printre hohote şi arătă spre pictura de pe portbagaj.
Prinţesa a privit intrigată când la comisar, când la Alina, nepricepând vorbele comisarului. A întrebat-o pe Alina:
— Nu i-ai spus?
Aceasta dădu încurcată din cap:
— Scuze, dar n-am avut timp…
Privi spre comisar care se oprise din râs şi continuă:
— Şi apoi nu sunt sigură că m-ar fi crezut. Ar fi spus că sunt invenţii de ale mele…
La privirea curioasă a prinţesei, adăugă:
— Adevărul este că uneori mai îmbunătăţesc adevărul… doar puţin, atât cât să sune bine.
Prinţesa arătă spre penisul erect şi împodobit cu panglicuţe colorate desenat pe portbajaul mașinii şi-i spuse comisarului:
— Penisul pictat aici nu arată o lipsă de respect, ci dimpotrivă, o admiraţie deosebită. O zi întreagă a lucrat la el pictorul Curţii Regale şi toată lumea a fost de acord că este o lucrare minunată.
Cum Brumaru privea neîncrezător de la una la alta, prinţesa explică:
— În Bhutan există un adevărat cult pentru penisul în erecţie şi-ar fi mai bine să-ţi explic pe drum, ca să nu fii prea şocat pe urmă.
După ce l-au înghesuit pe bancheta din spate şi maşina a ieşit din parcare înscriindu-se pe şoseaua care ducea spre capitală, prinţesa a început să-i explice, întorcând din când în când capul spre el, profitând de faptul că şoseaua era aproape goală:
— Câteva lucruri trebuie neapărat să le ştii dacă vrei să petreci câteva zile în Bhutan fără să fii surprins din minut în minut.
Depăşi un camion colorat în toate culorile curcubeului, apoi continuă:
— În regatul nostru există un singur poliţist, pe care am să vi-l arăt imediat ce ajungem în capitală. El stă toată ziua în singura intersecţie majoră din capitală şi dirijează cele câteva maşini care trec pe lângă el. Regele a hotărât că nu este nevoie de mai mulţi, atâta vreme cât în regat nu există crime, furturi şi tâlhării. Deci, dragă comisare, aici, la noi în regat, ai şoma sau poate că ar trebui să te reprofilezi.
După câteva minute de mers, mai ridică un deget:
— În regat nu există meseria de avocat. Decretul dat de Rege spune clar: „Nu sunt admise în sala de judecată persoane care sunt în stare să transforme negrul în alb şi albul în negru”;
După o pauză mai lungă prilejuită de depăşirea unui şir de trei camioane pictate tot în culori vesele, spuse apăsat:
— Ştiu că cel mai mult pe turiştii occidentali îi şochează cultul penisului, practicat în Bhutan şi ridicat la rangul de religie. Penisul este considerat un adevărat talisman şi prezenţa lui, fie şi pictată, alungă răul…
Pentru că Ovidiu rămăsese tăcut, prinţesa opri maşina într-un refugiu, unde câteva femei prăjeau ştiuleţi de porumb, cu ajutorului unui cuptor încălzit cu lemne, pentru puţinii turişti care treceau spre capitală.
Prinţesa spuse ceva celor trei femei care prăjeau porumbul, iar cea mai tânără dintre ele a răspuns ceva şi toate au izbucnit în râs. După ce momentul de veselie a trecut, prinţesa s-a simţit datoare să le explice:
— Le-am spus că pentru a avea noroc în comerţul lor, ar trebui să-şi picteze un penis pe cuptorul lor, iar una dintre ele a răspuns că nu-i nevoie, fiindcă ştiuleţii seamănă destul de mult cu nişte penisuri zdravene ca să nu mai aibă nevoie şi de o pictură.
În timp ce mâncau din ştiuleţii fierbinţi, în formă de penis după cum sublinie de câteva ori prinţesa, făcând toate femeile să se hlizească, comisarul prinse o pauză şi întrebă foarte serios:
— Şi totuşi, cum se explică această anomalie? Am mai întâlnit pe ici, pe acolo, la diferite culturi, acest cult falic, dar nicăieri atât de exacerbat ca aici.
Prinţesa îşi şterse tacticoasă degetele cu o frunză pusă la dispoziţie de una din femei, apoi se aşeză pe o piatră din apropiere:
— Răspunsul este simplu, dar sunt sigură că va trece multă vreme până când va fi descoperit. Eu îl ştiu, dar prefer să nu-l spun la prea mulţi, pentru că aşa totul pare mai misterios.
— Şi totuşi… l-am putea afla şi noi? insistă comisarul.
Prinţesa dădu din umeri:
— Dacă aţi cunoaşte toate amănuntele, în mod sigur l-aţi putea descoperi şi voi. Eu l-am aflat atunci când, la facultatea din Paris, am urmat un curs de antropologie şi-am aflat despre curiosul obicei al eschimoşilor de a-şi împrumuta soţia pentru o noapte eventualilor călători care treceau pe la ei. Explicaţia era simplă: confruntaţi cu pericolul consangvinizării din cauza izolării extreme, bărbaţii treceau peste orgoliul lor de masculi, îşi dăruiau nevestele călătorilor şi evitau în acest fel apariţia copiilor cu malformaţii.
Comisarul tot nu pricepu, aşa că întrebă:
— Păi, şi ce legătură are asta cu Bhutanul?
— O legătură foarte simplă, răspunse prinţesa ridicându-se de pe piatră şi scuturându-şi materialul din care era confecţionată haina ei. Dacă la eschimoşi zăpada, frigul şi iarna prelungită izolau comunităţile, aici acelaşi rol e jucat de văile şi munţii care separă micile comunităţi mai mult ca orice iarnă polară. Din acest motiv, penisul este considerat purtător de noroc şi, mai ales, capabil să joace un rol protector. Pentru că nimic nu este mai periculos într-o mică comunitate, în care fiecare membru depune un efort considerabil pentru a obţine hrana zilnică, decât apariţia unui copil cu malformaţii, incapabil să se întreţină singur. Ca să nu mai vorbim de apariţia mai multora, cum au auzit că s-a petrecut într-o anumită perioadă. Din fericire oamenii simpli, chiar dacă nu cunoşteau legile eredităţii, au găsit rezolvarea.
— Călugării călători, confirmă comisarul.
— Călugării călători, care în scurtă vreme au fost ridicaţi la rangul de sfinţi, iar „prestaţia” lor pentru comunitate a fost cinstită ca atare şi foarte căutată, în special de tinerele femei aflate la vârsta procreerii.
— Am înţeles, spuse comisarul după ce analiză câteva clipe informaţia. Şi totuşi, de ce sunt desenate peste tot penisuri şi nu sfinţii ca atare?
Prinţesa plecă capul într-o parte şi-l privi curioasă:
— Când am discutat pe internet Alina, mi-a spus că va veni însoţită de un bărbat care are cea mai formidabilă minte analitică din câte ai întâlnit. Oare e aşa de greu răspunsul?
Câteva clipe comisarul o privi în ochi, apoi se încruntă şi spuse:
— Simplitatea. Rapiditatea în execuţie…
Prinţesa înclină capul zâmbind:
— Ai pus punctul pe i, comisare. Suntem un popor cu numai câteva sute de mii oameni. De unde atâtea talente să desenăm mii de călugări călători, cu toate amănuntele? Pe când un penis… oricine, cu sau fără talent, îl poate desena.
Romanul a apărut la editura Neuma și se găsește la vânzare aici: Comisarul si blestemul sangelui – Sergiu Somesan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
TREBUIE! Nu trebuie nimic altceva decât să fii fericit, asta, da!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
