O după-amiază cu Elisabeta Rizea

Ana Barton

16 September 2013

Aveam aproape douăzeci de ani când am citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi“, o carte apărută în 1993 la Humanitas, îngrijită de minunata şi regretata Irina Nicolau şi de Theodor Niţu.

Aveam 16 ani şi două săptămâni în decembrie 1989, iar din ianuarie 1990 am început să citesc pantagruelic fiindcă noutatea era pentru noi, copiii trăiţi în comunism, una care ne schimba în fiecare zi cu lingura mare.

Şi cumpăram bulimic, mai abitir decât o făcusem în anii de dinainte, pe vremea când, vă amintiţi, poate, găseam arareori ceva de cumpărat în librării şi, dacă totuşi acolo erau cărţi foarte bune, ale celor mai tineri dintre scriitorii români, nimeni nu ne zicea nouă la şcoală despre ele. Iar alte surse nu aveam. Aşa că mergeam în librării şi citeam din cărţi, apoi le cumpăram numai pe unele. Care-mi spuneau ceva la răsfoirea prelungă.

V-am spus toate astea fiindcă mi s-a părut necesar să încadrez un pic în epocă momentul în care am început să citesc despre rezistenţa în timpul comunismului, despre puşcăria politică, despre disidenţa intelectualilor. A fost de ca şi cum până atunci fusesem o găină căreia, brusc, cineva îi deschisese pleoapa nictitantă.

Şi tot în aceleaşi vremuri, iar acum zic de anii ’92-’93, am început să merg la biserică. La Stavropoleos. Duminica, dar şi la vecerniile din timpul săptămânii. Mi-a plăcut cum se cânta, am iubit întrunericul cald dinăuntru şi pictura afumată încă în acei ani. Şi-am fost aproape de părintele Iustin Marchiş încă de la prima vedere care s-a-ntâmplat să fie şi simţire. Nu-i vorba mea, e vorba lui: „Tu semeni cu mine!“ Se referea numai la impulsivitate, deşi eu aş fi nădăjduit să-i semăn şi la altele.

Iar acolo, la slujbe, dar şi înaintea lor ori după ele, pe când rămâneam să ne-ascultăm unii pe alţii în lapidarium, am cunoscut o parte din intelectualitatea Bucureştilor: pictori, Paul Gherasim chiar cânta la strană, istorici şi critici de artă, scriitori, actori, arhitecţi, medici. Noi eram cei mai mici pe-atunci, studenţi sau nu, tineri care iubeau spiritul locului şi pentru care Stavropoleos era o altă întrupare a lui „acasă“.

Înainte de o vecernie, prin ’94 sau ’95, părintele ne-a spus că ne va face o bucurie. Am intrat la slujbă şi-am aşteptat. În biserică au păşit atunci patru ghete aproape soldăţeşti, două de bărbat bun şi două de femeie dârză, iar în susul lor erau două trupuri neînalte şi cu adunare, nu a vârstei, ci a liniştii în toate mişcările.

O femeie şi un bărbat. Bătrâni. S-au aşezat la strană şi-am fost cu toţii în lumina aceea lină, cum zice psalmul vecerniei. Apoi, am ieşit cu toţii în curte, ei mai rămânând în biserică pentru o vreme cu părintele Iustin. Am aflat că erau Elisabeta Rizea şi soţul ei, Gheorghe. Ne-am aşezat în jurul mesei de piatră şi i-am aşteptat.

Şi au ieşit bătrânii din biserică, urmaţi de ieromonah. Nu v-am spus că amândoi erau îmbrăcaţi în port popular. Ea avea zece vieţi în ochi şi degetele mâinilor ca rădăcinile copacilor demulţi. Făcuse 12 ani de puşcărie comunistă pentru că-i ajutase pe Arnăuţoi, cum le spunea ea. Îşi potrivea basmaua cu mişcări de luptă fără frângere şi cu duioşie reavănă, de femeie de la munte. El îşi ţinea stânga pe chimirul lat şi îi mângâia ei cu dreapta podul palmei, atunci când i se părea că femeia lui se tulbură prea tare de aducerile-aminte.

Dar ea îi răspundea că toate-s în locurile rânduite, făcând asta numai c-o ridicare uşoară a degetelor ei chinuite, iar el zâmbea a-ngăduinţă. Însă, imediat, ea se mai liniştea un pic şi-o pornea mai domol în cuvintele ei simple şi limpezi, cu accentul ăla de munteancă. Mi-amintesc cum ne-a povestit c-a fost spânzurată de păr şi ţinută aşa vreme-ndelungată. Ne spunea despre cumplitele torturi de ca şi cum ne-ar fi descris spice înainte de cules. Cuvintele ei nu erau amare, ci aveau gust de promisiune a pâinii. Iar ură n-am văzut deloc.

Elisabeta Rizea nu ne-a speriat pe niciunul. O ascultam nemişcaţi, iar ea părea că urcă şi coboară munţi în amintirile ei vii de sânge şi durere, nu pregeta să ne arate mulţimi de forme pe care le făcea cu mâinile ei care erau pentru noi drumuri înapoi, într-o istorie recentă de care fuseserăm feriţi aşa de bine c-ajunseserăm deshişi în iris ca orbeţii.

N-o să vă spun ce a făcut Elisabeta Rizea pentru rezistenţa anticomunistă, sunt lucruri pe care le puteţi citi când şi dacă veţi dori ori le puteţi vedea la „Memorialul durerii“. Însă ceva, da, vreau să vă spun: în timp ce-o ascultam şi-i vedeam zborul vulturesc al mâinilor, trei degete ale dreptei mele s-au strâns unele în altele, iar celelalte două s-au lipit în palmă. Şi nu le-am descrucit decât departe şi târziu, în somn şi noapte.



Citiţi şi

Imaginea de apoi

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

„Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,965 views

Your tuppence

  1. Mormântul unui criminal de război | Catchy / 21 October 2013 12:20

    […] de către un grup de partizani, a urmat răfuiala. Legea nescrisă a războiului lor cerea sânge. De zece ori mai mult decât cel […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Viorica Gardin / 18 September 2013 10:12

    Oamenii cu adevarat valorosi nu striga asta in gura mare. Astfel vor fi remarcati de mai putini oameni, insa asta nu le stirbeste din valoare. Va multumesc voua ca ati remarcat disparitia acestei femei!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Andrei Baciu / 17 September 2013 23:33

    Minunat, minunat articol! Mulțumesc din suflet.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Iată dovada că altceva vrem! | Catchy / 16 September 2013 21:00

    […] încă destui pentru care comunismul și rezistența anticomunistă au înțeles. Dar dacă ea, Elisabeta Rizea și celelalte 32 țărănci luptătoare (liga femeilor extraordinare, cum le-am găsit […]

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  5. valeria / 16 September 2013 20:38

    Doamne, cât de frumos ai scris!… nu cred că simt asta doar pentru că am fost şi voi fi mereu sensibilă la amintirea acestui nume simbol pe care l-aş dori urcat pe piedestalul meritat… Chiar astăzi, citind despre Maria Chirca, mă întrebam ce doină le-or fi cântat la leagăn frunzele satului Nucşoara, femeilor de acolo, de au fost atât de frumos clădite?!…

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  6. Irina / 16 September 2013 18:10

    Ţi-a ieşit. Frumos.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro